Apocalipsa din noi

O suportăm aproape cu delectare. Puterea va declara stare de urgenţă sau de necesitate şi va aboli democraţia

Autor: LUCIAN AVRAMESCU

2 ianuarie 2012, zi lucrătoare pentru pixul meu. Presa, vie, moartă, obosită, pusă pe butuci, cap de listă în agenda inamicilor puterii, "vulne­ra­bilitate" naţională şi pericol pu­blic se încăpăţânează să scoată limba sau un deşt din sicriul în care e îndesată şi să dea cu sâc. O va face cât publicul, oceanul acela abstract din care re­col­tăm uneori amici, alteori sudalme va mai avea nevoie de noi. După aceea, Dumnezeu cu mila. Reveli­o­nul, petrecut la ţară, m-a dezlegat de obiceiul de a mă zgâi la televizor. Mai peste tot abundenţă de poponeţe, de par­că România încheia triumfal un bi­lanţ anual de fese, cotizante la pib. Convins, iată, că nu stăm rău la acest ca­pitol, am închis, ratând pesemne şi mo­mentele în care realizatorii îşi utilizau capul. De dimineaţă am deschis pe un program de ştiri să aflu dacă Gu­vernul a petrecut fără crampe, dacă Băsescu e în deplinătatea pu­terii de a ne termina, proiect pe cale de a fi desăvârşit, dacă pământul e tea­făr din Alaska până-n Australia şi In­su­lele Galapagos. Aflu că ne paşte apo­calipsa. E prima ştire. Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! Surse malgaşe zic că s-a terminat cu noi, astrologii, asociaţi în sereleul casandrelor, vorbesc despre o aliniere de ghini­oa­ne în Calea Lactee, iar planeta care ne tot ia la ochi, ca pe o masă de bili­ard, ne va nimeri negreşit. Nu ne mai ratează. Anul ăsta, aşezat pe linia din pal­mă a nenorocului, va fi sfârşitul lu­mii. Pe noi, zic, ne-a lovit de vreo şap­te ani apocalipsa Băsescu, aşa că ră­mânem imuni la înfricoşări. Ca amă­râtul ăla care, auzind bătăi pu­ternice în uşă, întreabă pierit cine e. Moartea! – i se răspunde. Slavă Domnului, respiră omul uşurat. Credeam că-i fiscul! Apocalipsa? Ce mare scofală? Apocalipsa e cu noi şi e chiar în noi. O suportăm aproape cu de­lec­ta­re. Puterea va declara stare de urgenţă sau de necesitate şi va aboli de­mo­cra­ţia care, oricum, vorba unui congresman american, în România deja nu mai e, pentru reîntronarea ei fiind nevoie de revoluţie. Care revoluţie? Alegerile, nici măcar în forma mascaradei deja puse la punct, nu vor mai avea loc, fiindcă actuala putere, nu-i aşa, trebuie să se ocupe de gos­po­dă­ri­rea sfârşitului lumii. Cât o fi şpaga pentru a prinde o asfaltare, un aerodrom de comete, o curăţenie de mete­o­riţi? An Nou cu fericire şi sănătate, oameni buni! Există şi rele mai mari decât apocalipsa.

Dă-mi, zice un amic, de Anul Nou
Un termen, un cuvânt, ceva ce-i rău
Şi-am zis ce mi-a venit în cap, călău.

Ei bine, spuse-apoi, desfă-l în rime
Improvizează un discurs cu crime.

Scrie, am spus, notează pe curat
Eu mă ocup de partea de dictat.
Cuminte stă azi neamul meu la coadă
Nu stă la pâine, ci pe eşafod
Decapitaţi sunt unul după altul
Inşi separaţi şi un întreg norod.
Râde călăul hohotit, mai rar
Să-mpingi spre moarte un convoi de proşti
Doar doi dacă-ar sări i-ar smulge barda
Dar toţi par blegi, apatici, triste măşti.

Doar doi de s-ar uni în umilinţă
Ar mătura călăul de pe scenă
El ar cădea unde îi este locul
Nu-n cartea de istorii, ci în gheenă.

Filosofia neamului e alta
Nu-i nici măcar extract de disperare
E-un fel de năuceală benevolă
Ce ne împinge spre încolonare.
Capul plecat nici sabia nu-l taie
Dar vorba asta nu e bună-aici
Spinările cu cât sunt mai plecate
Cu-atât mai mult cer sabie sau bici.

Călăul taie, stă la rând poporul
La fisc parcă plăteşte o factură
Pe care dacă n-o achiţi la vreme
Se-ntoarce cu asupra de măsură.

Râde călăul, râde-n băşcălie
De acest neam culcat pe năsălie
De la tribună se aud urale
Este suita înălţimii sale.

Când va domni pe-o mare de sicrie
Când moartă fi-va ţara pe vecie
Călăul, fiindcă-aşa e învăţat,
Îşi va tăia şi sclavii din palat.

La cine te referi, mă-ntreabă-n şoaptă,
Şi vocea-i stinsă îmi păru inaptă.
Amicul speriat, distrus de joc,
Plecă spre eşafod, să-şi prindă loc.

Sursa:
http://www.jurnalul.ro/editorial/apocalipsa-din-noi-600374.htm