Ascensiunea lui Traian Băsescu
Complexele propriului trecut
Autor: Marius OPREA
În în 2010, istoricul Marius Oprea publica, în revista "Observator cultural", mai multe episoade despre cariera postdecembristă a actualului preşedinte, Traian Băsescu. În perioada următoare, autorul a tratat separat o chestiune pe care a intitulat-o: „Umbrele trecutului. Colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea“. În curând, vom citi şi noi aceste însemnări.
Traian Băsescu pornea la drum în zilele Revoluţiei şi apoi, prin hăţişul tranziţiei, cu cîteva avantaje. În primul rînd, spre deosebire de mulţi alţi membri ai guvernului Dăscălescu, din care făcuse parte, el şi-a păstrat funcţia spre care fu-sese propulsat cu numai două luni înainte de prăbuşirea regimului comunist şi pe care o obţinuse cu aprobarea Elenei Ceauşescu, aşa cum el însuşi a declarat într-un interviu, în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale. Dar „cabinetul 2“ îşi luase zborul de pe Comitetul Central, spre moarte. Lumea era în schimbare. În vîltoarea acestor schimbări, Traian Băsescu a navigat la început timid, ca în ape necunoscute. Apoi, din ce în ce mai decis, a simţit, ca un marinar încercat, de unde bate vîntul şi într-acolo şi-a îndreptat corabia – spre apele calme şi calde ale puterii, pe care o încercase pentru prima oară cu ani în urmă, cînd privea în largul mării de pe puntea înaltă a „Biruinţei“ şi a cărei îmbrăţişare o dorea din nou, mai presus de orice.
Complexul Revoluţiei
Cum chiar Traian Băsescu afirma, revoluţia din decembrie 1989 l-a prins, cum se putea altfel, la datorie. Pe 6 septembrie 2006, intervenind telefonic, după un obicei propriu în anii primului său mandat, în direct, într-o dezbatere televizată („Ştirea zilei“, de la Antena 3), declara: „Văd că există o mare frămîntare, ce am făcut eu la Revoluţie – şi ne întoarcem şi la alte frămîntări, dacă doriţi. La Revoluţie am aflat, dacă vreţi – cred că era pe 21, eu nu am exact memoria evenimentelor –, ştiu că pe un telex, fiind la Inspectoratul Navigaţiei Civile în Portul Constanţa, la sediu, am început să primim informaţii că este o revoltă la Timişoara. În acel moment, am ordonat tuturor structurilor Inspectoratului să intre în ture consolidate. Asta înseamna şcăţ toate căpităniile de porturi din România, Inspectoratul însuşi, au rămas în stare de serviciu consolidat. Lucrurile acestea se fac la furtună, la orice alte evenimente. Pe urmă, au apărut evenimentele din Bucureşti. Le-am văzut la televizor şi am rămas în biroul meu de la etajul 7 din clădirea NAVROMAR timp de trei zile şi trei nopţi consecutiv“. În stare de alertă, pregătit să apere Republica Socialistă România, căpitanul de cursă lungă Traian Băsescu a făcut faţă şi acestei furtuni de trei zile şi trei nopţi, sfîrşind la capătul ei, ca atîţia alţi reprezentanţi din teritoriu ai aparatului de stat, prin a apăra Revoluţia.
Reacţia faţă de această declaraţie nu a întîrziat să apară, aducînd date noi cu privire la activitatea lui în zilele Revoluţiei. Un revoluţionar din Constanţa, Mihai Burtă, care s-a aflat pe atunci printre cei ce au ocupat şi au ţinut sub control o bună bucată de vreme sediul Securităţii, susţine că „Băsescu a fost la Securitate în data de 22 decembrie, în jurul orei 16.00, şi i s-a făcut o legitimaţie. A stat zece minute şi a venit să ne întrebe pe noi, revoluţionarii, dacă vrem apă minerală şi mîncare“, a declarat acesta (Adevărul, 11 septembrie 2006). Mai mult, potrivit unor martori, a fost văzut în compania colonelului Simionescu, şeful Securităţii Constanţa, în zilele fierbinţi ale revoluţiei, în împrejurările de a doua zi, cînd avea loc mutarea arhivelor instituţiei de pe bulevardul Lenin (devenit în zilele noastre Bulevardul Mamaia, sediul actual al Inspectoratului Judeţean de Poliţie) la Academia Militară şi apoi la Institutul de Scafandri. Traian Băsescu avea una dintre cele 208 de legitimaţii emise de Consiliul Frontului Salvării Naţionale Constanţa, care îi conferea drept de acces în instituţii publice şi în zone păzite de forţele armate sau de cadrele Ministerului de Interne, inclusiv în scopul protejării arhivelor.
Pe site-ul www.dezvaluiri.ro, se afirmă chiar că „posesorii legitimaţiilor aveau dreptul de a consulta documente care azi valorează miliarde pe piaţa spălării imaginii oamenilor politici [...], ca să nu mai vorbim de interesul unui organism, precum Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, pentru elucidarea circumstanţelor în care au dispărut hîrtii esenţiale pentru stabilirea contribuţiei unora la activitatea Securităţii ceauşiste“. S-a presupus chiar că Băsescu a uzat de aceste prerogative de revoluţionar, însoţit pas cu pas de un coleg, Ion Jercan, comandant de cursă lungă. După ce iniţial s-a aflat în conflict deschis cu acesta (după cum afirma navigatorul Anton Mangiurea, dar şi alţi colegi angajaţi la Inspectoratul Navigaţiei Civile, în primele momente de după fuga lui Ceauşescu, Jercan ar fi vrut să-l arunce pe fereastră pe Traian Băsescu), spiritele încinse s-au liniştit şi a venit vremea deciziilor aşezate. Astfel că cei doi au plecat împreună, prin tirurile încrucişate care măturau străzile oraşului, către sediul Securităţii de pe bulevardul Lenin. A fost, se afirmă, un moment de acalmie într-un conflict mai vechi, care s-a şi reaprins apoi, dictat de interesele de moment, care priveau intenţia lor de a şterge „urmele unui trecut comun pătat“ (Ziua, 13 mai 2007). Alături de Traian Băsescu, care se regăseşte pe tabelul nominal al posesorilor legitimaţiilor de acces eliberate de CFSN Constanţa la poziţia 29, cu legitimaţia nr.110, figurează şi Ion Jercan (Adevărul, 11 septembrie 2006). Conform site-ului citat, listele au fost legalizate pe 22 octombrie 2004, la Biroul Nota-rului Public Andrei Octavian din Constanţa, şi veridicitatea lor nu a fost contestată de nimeni.
Complexul Securităţii
Traian Băsescu a ţinut să facă precizări cu privire la împrejurările în care a primit legitimaţia CFSN, arătînd că a fost trecut pe liste atunci cînd s-a prezentat, ca şef de instituţie, la prima şedinţă a consiliului judeţean al Frontului: „atunci cred că s-a făcut tabel cu membrii CFSN. Dar, în primele zile, cînd era toată nebunia, eu nu am plecat din birou. Acolo veţi constata că sînt toţi şefii de instituţii din municipiul Constanţa sau din judeţ“, a mai spus acesta. Mihai Burtă îl contrazice, susţinînd că lui Băsescu i s-a eliberat această legitimaţie cînd, în 22 decembrie 1989, a venit la sediul Securităţii să-i întrebe pe revoluţionari dacă vor apă şi mîncare. „Toată lumea care făcea cîţiva paşi în sediul Securităţii era trecută într-un tabel. Acestea erau necesare pentru a documenta în faţa legii că am fost de la începutul Revoluţiei în acest sediu. Nu neagă nimeni că [Traian Băsescu] n-a fost (la sediul Securităţii – n.n.), dar nu a urcat nici o treaptă (spre interiorul clădirii – n.n.). Acolo unde era sediul Securităţii, erau oamenii noştri, era o intrare unde se legitimau oamenii şi le făceau pe loc o legitimaţie“, mai spune Burtă (declaraţie acordată ziarului Adevărul, din 11 septembrie 2006).
Faţă de aceste dezvăluiri, Administraţia Prezidenţială a venit cu unele precizări. Fostul consilier prezidenţial Adriana Săftoiu a declarat că „sensul celor afirmate de preşedinte, că a stat consecutiv trei zile şi trei nopţi în birou, trebuie interpretat în sensul că în perioada respectivă a fost la serviciu, ceea ce înseamnă că în perioada respectivă a fost şi în port, şi la căpitănie, şi la danele petroliere. Preşedintele confirmă ceea ce a spus domnul Burtă: a primit un telefon şi a plecat, pentru zece minute, la sediul CFSN – care se afla în sediul Securităţii şi al Miliţiei“. Traian Băsescu, mai spunea purtătorul său de cuvînt, nu a negat că a fost trecut pe un tabel şi a primit o legitimaţie, dar infirmă afirmaţiile din presă, potrivit cărora, beneficiind de accesul conferit de această legitimaţie, şi-ar fi căutat dosarul timp de două zile şi două nopţi. Dar despre legăturile lui Băsescu cu fosta Securitate o să vorbim mai pe larg într-un capitol separat.
Pînă la iscarea acestei controverse, la baza căreia stă propria intervenţie în direct, la televiziune, Traian Băsescu susţinuse, ani de-a rîndul, că a fost unul dintre milioanele de români care au stat în decembrie 1989 acasă, în faţa televizorului. Adevărul rămîne încă ascuns undeva, în spatele acestor declaraţii contradictorii şi ambigue, adăugîndu-se la generosul volum al enigmelor Revoluţiei. Dar, încetul cu încetul, apele s-au liniştit şi au început să se aşeze. Du-pă furtună, au început să iasă deasupra valurilor rămăşiţele vechiului regim.
Complexul distrugerii flotei
În ianuarie 1990, Traian Băsescu şi-a reluat activitatea de director general al Inspectoratului de Stat al Navigaţiei Civile din Ministerul Transporturilor. Se deschisese însă cîmp liber şi afacerilor. Prima, ca multe dintre cele care i-au urmat, a fost pusă la cale împreună cu fratele său Mircea Băsescu şi a constat, după cum spun cunoscuţi ai acestuia din urmă, în aducerea în ţară a maşinilor second-hand. Cu banii scoşi de aici şi cu economiile substanţiale de navigatori ale ambilor, a fost pusă pe picioare, ulterior, celebra fabrică de îngheţată a familiei Băsescu, spre care avea să se îndrepte, la un moment dat, o jumătate de camion cu margarină, partea dintr-un import comun cu cofetăriile Ana, sau, altfel spus, George Copos. Dar, curînd, camionul cu margarină a fost lăsat în grija fratelui, ca şi fabrica de îngheţată. Traian Băsescu a ajuns în guvern. La 17 octombrie 1990, „în baza analizei făcute de Biroul Executiv al Guvernului privind stadiul actual al tranziţiei la economia de piaţă, sfărîmarea structurilor economice supercentralizate şi accelerarea ritmului reformei economice“, prin decizia prim-ministrului Petre Roman, s-a făcut o primă remaniere a executivului, în urma căreia Băsescu a fost numit subsecretar de stat la Departamentul Transporturilor din Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Amenajării Teritoriului. Ajunsese, practic, în funcţia fostului său protector, contraamiralul Gheorghe Anghelescu, şeful flotei comerciale a României în ultimii ani ai regimului comunist.
La 1 ianuarie 1990, flota număra 288 de nave, cu un tonaj total de 5.614 mii de tone TDW şi avea următoarea componenţă: 188 de cargouri de mărfuri generale, reprezentînd 25,6l % din flotă, 12 tancuri petroliere (19, 5%), 70 de mineraliere (53,2%) şi 18 nave specializate (1,7 %). Pînă în 1970, fuseseră construite 54 de nave; între 1970-1975, alte 44 de nave, între 1975-1980, 91 de nave, între 1980-1985 – 69 de nave şi, în final, între 1985-1990 – 30 de nave. După estimările specialiştilor englezi în domeniu, flota comercială a României era a patra din lume la acea dată. Ea avea să înceteze să mai existe, majoritatea navelor schimbînd tricolorul arborat la pupa pentru alte pavilioane, ale unor ţări în care armatorii ştiau să administreze mai bine ceea ce responsabilii flotei le-au oferit pe mai nimic. Curînd, în Constanţa, printre navigatori, tocmai din acest motiv, vechea poreclă a comandantului Băsescu (i se spunea „Colombo“) a fost dată uitării, fiind înlocuită cu alta, care făcea referire la noile sale abilităţi ministeriale, pe care le exersa la Bucureşti. Cu un umor negru, marinarii flotei dispărute i-au spus „Bermude“.
Zece luni de pace. Nu şi în familie
Directorul general al Inspectoratului de Stat pentru navigaţia civilă s-a dovedit pregătit să răspundă noilor provocări; chiar mai pregătit decît mulţi alţii. Relaţiile lui Traian Băsescu erau, în genere, bune cu navigatorii, pe care îi cunoştea în marea lor majoritate şi care au, pînă astăzi, cu rare excepţii, cuvinte de apreciere pentru el, căci o escală la Anvers era pentru marinari un fapt comun. Astfel că nu s-a gîndit nimeni să-l conteste, cu excepţia impulsivului căpitan Jercan, care, după cum am văzut, intenţionase să-l arunce pe fereastră în primele momente ale Revoluţiei. Pe de altă parte, atît în voiajele pe mare, cît şi la Anvers, a avut contact direct cu „economia de piaţă“, cunoştea regulile cererii şi ale ofertei, avea deja în sînge atît arta negocierii, cît şi puterea de a stăpîni şi conduce oamenii. Şi, după cîte am văzut deja, nu îi lipseau nici capitalul şi nici curajul de a risca. Practic, ca în cazul multora dintre oamenii sistemului (căci, în calitate de inspector-director general în Ministerul Transporturilor, Traian Băsescu era parte din ceea ce, cu un termen generic, numim nomenclatură, funcţia sa figurînd în nomenclatorul aparatului de partid şi de stat), resimţea şi o uşurare – dispăruseră constrîngerile unei birocraţii halucinante, raportările, anostele şedinţe de partid, rigorile Legii 18 privind controlul averilor şi teama de a nu cădea pradă arbitrariului unui regim ale cărui constrîngeri funcţionau inclusiv pentru cei care îl susţineau. Totuşi, se simţea o oarecare incertitudine în legătură cu ceea ce se va întîmpla – în situaţia în care atît vechile cunoştinţe de la Anvers, cît şi unii dintre şefii săi pe linie de partid şi de stat de la Constanţa şi Bucureşti au preferat, precauţi, să se retragă o vreme. Au urmat cîteva luni relativ liniştite, am spune de tatonare, în care Traian Băsescu, după cum relata soţia sa Maria într-un interviu (în săptămînalul Ochiul soacrei, din 25 septembrie 1995), s-a aflat, pentru prima dată, pentru o vreme mai îndelungată, alături de familie.
Maria Băsescu îl însoţise o scurtă perioadă şi la Anvers, dar aceste zece luni, din 1990 pînă la numirea sa ca subsecretar de stat în guvernul Roman, la 17 octombrie 1990, au reprezentat pentru soţul ei prima „escală“ mai lungă în apartamentul de pe Aleea Zmeurei numărul 2 din Constanţa. Maria era de zece ani casnică, prilej pentru ea de regrete tardive: „Nu am fost aşa dintotdeauna. Cînd m-a cunoscut soţul meu, lucram în turism, pe Litoral. Şi îmi plăcea foarte mult, pentru că întotdeauna mi-a plăcut societatea, mi-au plăcut oamenii. Să fie mulţi oameni în jurul meu. Mai tîrziu, am ajuns închisă între patru pereţi. Am stat foarte mult singură [...]. Soţul meu pleca mereu pe mare. Îmi amintesc cum, chiar la începutul căsniciei noastre, a fost nevoit să plece pentru trei luni pe mare. Şi eu plîngeam, iar o vecină mi-a spus: «Taci tu, al meu e plecat de şase luni şi nu ştiu cînd se întoarce». Asta a fost“.
Acum, în 1990, lucrurile stăteau mai bine, familia se reunise. Dimineaţa, la ora şapte, Maria îi pregătea cafeaua soţului, micul dejun, după care acesta pleca la serviciu şi ea la piaţă. La întoarcere, îşi petrecea timpul în bucătărie, gătind, cum aflăm tot din interviul acordat revistei Ochiul soacrei: „eu gătesc în fiecare zi, pentru că soţul meu nu mănîncă de două ori acelaşi fel de mîncare şi apoi mai sînt şi fetele: una vrea supă, alta ciorbă şi tot aşa [...]. După-amiaza, fac curat [...]. La noi în familie există mentalitatea că femeia trebuie să stea la bucătărie. Să vă povestesc ceva. Cînd era mai mică, fata mea cea mare a venit acasă foarte uimită şi mi-a spus: «Mama, unchiul Vasile spală vasele». Se mira pentru că pe soţul meu nu-l văzuse niciodată făcînd treabă. Cea mică, ea ţinea mereu cu taică-su, a sărit ca arsă: «Cum, nu-ţi aduci aminte, anul trecut, cînd tata a venit acasă cu o plasă de pîine?»“. Şi aşa, viaţa familiei Băsescu se scurgea fără ca marile evenimente şi frămîntările anului 1990 să le tulbure prea tare liniştea. Funcţia lui Traian Băsescu, una care îi atribuia rangul şi salariul de director general în Ministerul Transporturilor, precum şi economiile acumulate de el înainte de 1989 le asigurau un trai îndestulător, aşa că poate doar regretul Mariei de a nu fi avut şi un băieţel pe lîngă cele două fete tulbura acele clipe rare, în care familia se reunise. Fetele luau în discuţiile mai aprinse din casă întotdeauna partea tatălui, iar liniştea era cîteodată curmată de certurile dintre ea şi Elena, mezina familiei, care moştenise impetuozitatea şi impulsivitatea tatălui; conform afirmaţiilor mamei, făcute în Ochiul soacrei, mezina nu a ezitat chiar, în toiul unei dispute, să-şi îmbrîncească mama, lovind-o de perete. Dar viaţa mergea înainte.
La serviciu
La serviciu, Traian Băsescu îşi vedea de treabă, ca şi înainte de „furtuna“ din decembrie 1989. În fond, nu se schimbase mare lucru, chiar dacă Partidul Comunist dispăruse de la sine, fără urmă, iar soarta acestuia era împărtăşită şi de fosta Securitate. Se vedea că numai de formă, căci peste multă vreme, foştii securişti au fost repliaţi în noile „servicii secrete“ sau în aparatul guvernamental, iar cît priveşte partidul, un decret de dizolvare a PCR, semnat la presiunea străzii în 12 ianuarie 1990, a fost abrogat peste cinci zile, în urma unei decizii a Consiliului Frontului Salvării Naţionale1. Se lucrase cu cap, căci dacă ar fi fost dizolvat prin lege, tot prin lege ar fi fost împărţit şi imensul patrimoniu comunist. Chiar dacă prin Decretul 30 din 18 ianuarie 1990 se anunţa că „patrimoniul PCR devine proprietate a statului“, se naţionalizau, de fapt, doar fosta Gospodărie de partid şi vilele de vînătoare ale lui Ceauşescu. Conturile PCR, celelalte active şi bunuri imobiliare dispăreau treptat şi în tăcere. Privatizarea comunismului începuse, după modelul în care acest proces se derula în acele momente şi în URSS2. Între timp, Frontul Salvării Naţionale îl înlocuise, transformîndu-se peste noapte în partid, la 26 ianuarie 1990, ceea ce, două zile mai tîrziu, a atras un protest masiv al opoziţiei şi prima confruntare directă, nelipsită de violenţe, a noii puteri cu aceia care socoteau Frontul – reluînd un termen nefericit folosit de Ion Iliescu şi, de fapt, deloc măgulitor – drept o „emanaţie“ a Revoluţiei.
Traian Băsescu s-a ţinut deoparte de tumultul politic şi (după cum afirmă) nu şi-a reconfirmat prin adeziune intrarea sa în noua formaţiune politică, rămînînd doar cu imaginea, devenită simbolică, de fost membru al Consiliului Judeţean al FSN Constanţa în primele săptămîni după revoluţie, conferită datorită funcţiei sale de serviciu. Totuşi, de-a lungul timpului, s-au iscat multe discuţii atît cu privire la calitatea lui de membru al FSN de la bun început, încă din primele zile ale Revoluţiei, cît şi cu privire la implicarea pe care ar fi avut-o în derularea unora dintre episoadele tragice ale tranziţiei, petrecute în 1990. Nu ştim în ce măsură a participat la organizarea convoaielor de „oameni ai muncii“ care, la chemarea autorităţilor centrale, au pornit din teritoriu în 12 şi 29 ianuarie, ca şi în 18 februarie, să „salveze FSN-ul“ de asaltul opoziţiei democratice, cu care cei ce compuneau noua echipă de la putere se arătau prea puţin dispuşi să accepte un real dialog politic, bazat pe pluralism. Cum spunea Ion Iliescu, în primele zile de după fuga lui Ceauşescu, era de dorit „un pluralism în cadrul Frontului“. Cel puţin la contramanifestaţia riguros organizată în 29 ianuarie 1990 au sosit cu garnituri de tren, ca o repetiţie generală pentru ceea ce avea să se întîmple în iunie 1990, şi un mare număr de constănţeni, dar nu a existat nici măcar o aluzie cu privire la implicarea lui Traian Băsescu în această operaţiune. Cu atît mai mult cu cît, după cum susţine, confruntările adeseori sîngeroase ale anului 1990 l-au găsit în postura de funcţionar neafiliat politic. Dar spusele i-au fost de mai multe ori puse la îndoială. O declaraţie tranşantă, în acest sens, a fost făcută chiar de fostul preşedinte Ion Iliescu, care spunea că, în zilele mineriadei din iunie 1990, Traian Băsescu făcea parte din Frontul Salvării Naţionale. Băsescu susţine însă că a stat acasă şi a trăit emoţiile acelor episoade fierbinţi – la fel ca şi Revoluţia – în faţa televizorului.
Complexul mineriadei
În politică, scotocirea trecutului inamicilor se face adeseori fără mănuşi. Cele întîmplate sînt prezentate trunchiat, răstălmăcite. Faptele, aşa cum sînt invocate, seamănă prea puţin cu ceea ce s-a petrecut aievea. Aşa s-a întîmplat de cînd lumea, istoria fiind tîrîtă de păr în arena plină de gălăgie şi de sudoare a confruntărilor politice. Mineriada din 13-15 iunie 1990, eveniment care trezeşte pînă astăzi, într-un halou de furie neputincioasă, multe amintiri dureroase, sensibilităţi şi complexe, este un asemenea moment, de fiecare dată rescris din perspectiva, interesul şi gradul de implicare ale celui care deschide acest subiect. Discuţiile privind (puţin) posibila implicare a preşedintelui Băsescu în mineriadă, în susţinerea acordată de el unora dintre protagonişti, sau propriile sale consideraţii cu privire la cele petrecute atunci au început din 2005, după cîştigarea alegerilor prezidenţiale, şi au culminat în timpul campaniei electorale pentru alegerile locale din 2008. Acest moment de referinţă a reprezentat, practic, o reacţie la decizia staff-ului Partidului Democrat Liberal, de a folosi, ca miză electorală, invocarea evenimentelor din iunie 1990, în special în campania pentru alegerile din Capitală, unde candidatul Vasile Blaga pornea cu un handicap, acela de vechi membru FSN şi prefect de Bihor la începutul anilor ’90. Sensibilizarea electoratului bucureştean prin apelul la memoria mineriadei îl viza direct pe Ion Iliescu, mentorul politic al lui Sorin Oprescu, candidat independent, dar fost membru marcant al PSD.
Încă din 2005, Traian Băsescu negase orice implicare personală în tragicele evenimente din iunie 1990. Pe 15 iunie 2005, cînd se aniversau 15 ani de la mineriadă, Parchetul Militar anunţa finalizarea unui rechizitoriu prin care responsabilii militari pentru cele ce s-au petrecut atunci erau trimişi în faţa instanţei de judecată. Canalele de presă difuzau o declaraţie a lui Traian Băsescu, făcută la o întîlnire cu studenţii, în care preciza: „Nu eram în Bucureşti la acea vreme, locuiam la Constanţa. Am venit în Bucureşti în 1991. N-am fost un veşnic ministru al transporturilor. Am fost şi în opoziţie“. Drept care, spunea Băsescu, nu are de ce să fie chemat „în faţa procurorului Dan Voinea“, pentru că nu era în guvern la acea dată: „locuiam liniştit, la Constanţa, şi mă uitam la televizor la mineriada din 13-15 iunie“ (declaraţie consemnată de ziarul Gardianul din 15 iunie 2005).
Cu cîteva luni mai devreme, preşedintele Băsescu fusese pus într-o situaţie delicată, într-un context legat tot de evenimentele tragice din 1990, cînd a fost nevoit să-i ia apărarea lui Gheorghe Dobre, noul ministru al Transporturilor (din partea Partidului Democrat), pentru a cărui numire în guvern insistase. În 6 ianuarie 2005, un reporter al cotidianului Adevărul l-a întrebat: „Aveţi vreun regret şi în ceea ce-l priveşte pe ministrul Transporturilor, Gheorghe Dobre, acuzat că a facilitat venirea minerilor la Bucureşti, pe 13-15 iunie 1990?“. Pe atunci şef al Regionalei CFR Craiova, Gheorghe Dobre facilitase venirea minerilor la Bucureşti, deşi inginerul Mănucu, un subaltern de-al său, încercase oprirea garniturilor care nu figurau în graficul de transport CFR. Inginerul a fost concediat, pentru insubordonare, de către Gheorghe Dobre. La întrebarea pusă, Traian Băsescu a răspuns clar „nu“ şi a continuat: „Aici sîntem într-o zonă exagerată. Dobre este un transportator recunoscut în sistem. N-a avut nici o legătură cu formarea garniturilor, pentru că Petroşaniul nu este pe Regionala Craiova, unde el era director, ci pe Regionala Timişoara. Ordinul de constituire a garniturilor, venit de la ministrul Transporturilor, s-a dat Regionalei Timişoara, şi nu Regionalei Craiova. Regionala Timişoara a pus la dispoziţie trenurile [...]. Eu nu sînt un avocat al lui Dobre. Dacă se va constata că, în 1990, a avut un comportament incorect, va trebui să judecăm menţinerea lui în guvern. Asta cu siguranţă se va întîmpla“. Şi s-a întîmplat – nu mult după aceea, Gheorghe Dobre a părăsit funcţia de ministru, cu toată mîna de ajutor întinsă de preşedintele Băsescu.
Complexul Piaţa Universităţii
După doi ani, discuţiile cu privire la mineriadă au fost reaprinse, datorită deciziei lui Traian Băsescu şi a susţinătorilor lui democraţi şi foşti liberali de a convoca în Piaţa Universităţii un miting de susţinere pentru preşedinte, ameninţat cu suspendarea din funcţie. Data aleasă pentru acest miting, 22 aprilie 2007, coincidea cu împlinirea a 17 ani de la deschiderea manifestaţiei-maraton, manifestaţie sfîrşită cu reprimarea ei de către mineri şi forţele de ordine, în iunie 1990. Atunci, au fost văzuţi fostul prim-ministru Theodor Stolojan şi fostul ofiţer de securitate Silvian Ionescu, flancîndu-l pe preşedintele Băsescu şi purtînd tricolorul cu stema decupată, simbolul deja clasic al Revoluţiei din 1989. Replica la această neinspirată prezenţă, în acel loc, la acea dată, la un miting politic (care, contrar aşteptărilor organizatorilor, nu a reuşit să adune mai mult de 5.000 de oameni), nu a întîrziat. A doua zi, vicepreşedintele PNL, Dan Radu Ruşanu, declara pentru Agenţia Mediafax: „este un sacrilegiu să-l auzi pe Traian Băsescu, cel care a dirijat trenurile cu mineri, la 14-15 iunie 1990, cîntîndImnul Golanilor din Piaţa Universităţii. Pentru a-şi menţine însă scaunul de preşedinte, Traian Băsescu este în stare de orice compromis“. Era evident, mai adăuga vicepreşedintele liberal, că „sprijinul pe care îl mai are acest om, după doi ani de certuri şi scandaluri“, este în scădere.
Două luni mai tîrziu, pe 14 iunie 2007, un impresionant apel al Solidarităţii Universitare (asociaţie de personalităţi din mediile academice şi culturale, creată în iunie 1990, ca reacţie la atacul puterii feseniste împotriva intelectualităţii democratice, care are drept nucleu tocmai profesorii universitari care se aflau la catedrele facultăţilor devastate în 1990 de către mineri) reamintea această nefericită tentativă de însuşire a simbolurilor manifestaţiei anticomuniste din Piaţa Universităţii de către un grup politic şi cerea ca ea să nu se mai repete. În apel se spunea: „În iunie 1990, organele administraţiei şi guvernul FSN au organizat represiunea şi manipularea opiniei publice. Ministerul Transporturilor şi CFR le-au pus la dispoziţie trenuri speciale, Armata le-a furnizat uniforme, cazare şi hrană, Poliţia i-a secondat în efectuarea de arestări ilegale şi a încurajat violenţa în loc s-o reprime, Procuratura care a anchetat în unităţi militare persoane reţinute abuziv şi a asistat la torturarea lor a încercat să ascundă încălcarea flagrantă a legilor. Televiziunea şi radioul public au întreprins o vastă operaţie de propagandă diversionistă care a indus în eroare milioane de cetăţeni, făcîndu-i să creadă că brutalitatea şi violenţa intervenţiei minerilor ar fi fost o acţiune civică în favoarea democraţiei, cînd era, de fapt, o acţiune criminală contrarevoluţionară şi antidemocratică, menită să submineze cuceririle revoltei populare din decembrie 1989. Nu avem dreptul să dăm uitării acele evenimente, care au fost pe punctul de a distruge statul de drept, au compromis pentru multă vreme construcţia unei societăţi libere şi democratice în România şi au determinat mii de tineri să părăsească ţara“.
Apelul le cerea tuturor celor care au crezut în valorile unei democraţii fără reziduuri comuniste, în spiritul Pieţii Universităţii, „să nu permită anexarea nelegitimă a simbolurilor şi ideilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi pîngărirea spaţiului Pieţii Universităţii de către cei care erau în 1990 complici ai minerilor şi ai regimului FSN“. Lor li se spunea pe nume, reamintindu-se episodul din 22 aprilie, acelaşi an: „Denunţăm şi condamnăm cu fermitate folosirea spaţiului simbolic al luptei anticomuniste din Piaţa Universităţii de către Traian Băsescu şi Theodor Stolojan, foşti colaboratori ai Securităţii, membri activi ai administraţiei ceauşiste şi ai succesoarei acesteia, guvernarea provizorie FSN, coautori ai represiunilor din 1990, ai spaţiului simbolic al luptei anticomuniste din Piaţa Universităţii pentru campanii electorale şi declaraţii politice demagogic populiste. Denunţăm şi condamnăm cu fermitate prezenţa sfidătoare, alături de Traian Băsescu, la mitingul postreferendum din Piaţa Universităţii, a lui Silvian Ionescu, fost ofiţer de securitate, şef al spionajului anti-NATO în Europa Occidentală, în timpul regimului Ceauşescu, secretar general organizatoric al FSN şi coordonator al organizării represiunii împotriva Pieţei Universităţii în 1990, secretar executiv al Partidului Democrat condus de Traian Băsescu în 2001-2004, promovat de Traian Băsescu secretar de stat în guvernul Alianţei DA, după 2005“.
Toţi cei menţionaţi erau socotiţi de cei peste o sută de universitari şi oameni din mediul academic care semnau Apelul drept „complici ai mineriadelor lui Ion Iliescu, care se prefac a le comemora victimele, deturnînd în folos propriu simbolurile pe care le-au atacat atunci [...]. Să-şi ducă lupta abjectă pentru putere fără simbolurile noastre, astfel încît poporul român să poată înţelege, în fine, adevărul întreg“.
Complexul propriului trecut
Fără îndoială, Traian Băsescu a tras învăţăminte din cele petrecute, realizînd, probabil, că nu ajunge citirea unei declaraţii de condamnare a comunismului în faţa Parlamentului, pentru a fi considerat automat drept anticomunist, trecîndu-i-se cu vederea trecutul şi anturajul său. Tocmai de aceea, de atunci încoace, întotdeauna referirile la mineriadă au fost făcute de preşedintele Băsescu într-o permanentă raportare critică la adresa principalului lor inspirator, Ion Iliescu, de care astfel s-a disociat categoric – refuzînd şi orice apropiere între el şi fostul Front al Salvării Naţionale, pînă la separarea acestuia. Traian Băsescu învăţa astfel o lecţie: chiar dacă trecutul nu poate fi şters cu buretele, cu puţină abilitate, el poate fi citit de tot mai mulţi oameni, prin propriile sale cuvinte. Acest nou mod mult mai subtil de raportare la trecutul recent a fost vizibil în toamna anului 2007, cînd Traian Băsescu deschidea ofensiva împotriva lui Ion Iliescu tocmai în faţa unei adunări a social-democraţilor, pornind de la evocarea celor petrecute în iunie 1990. Invitat la mijlocul lunii octombrie la o mare adunare de lansare a candidaţilor PSD pentru alegerile europarlamentare, care avea loc la ROMEXPO, preşedintele Băsescu le-a spus social-democraţilor din sală: „În 1990, aici se mulţumea minerilor, iar astăzi, tot aici, discutăm de alegeri europarlamentare şi vot uninominal“. Atacul lui Traian Băsescu la adresa lui Ion Iliescu a ridicat sala în picioare, social-democraţii solidarizîndu-se cu preşedintele lor de onoare şi scandîndu-i numele, dar scopul fusese atins, iar istoria fundamentase un atac politic care a compromis o mare adunare a opoziţiei.
Apogeul utilizării istoriei sîngeroase a zilelor mineriadei din iunie 1990 în dezbaterea politică a fost atins însă ceva mai tîrziu, în campania electorală pentru alegerile locale. Principala miză, cîştigarea Capitalei de către candidatul PLD, Vasile Blaga, nu a fost atinsă, deşi cu acel prilej Traian Băsescu s-a lansat într-un virulent atac la adresa lui Ion Iliescu şi a candidatului susţinut de acesta, independentul Sorin Oprescu. Pretextul l-a oferit chiar Iliescu, care i-a acuzat, în 3 iunie 2008, pe preşedintele Băsescu şi pe candidadul PD-L Vasile Blaga de „făţărnicie“, după mai multe referiri ale lor la mineriadă, întrucît şi ei au făcut parte, primul ca secretar de stat în Ministerul Transporturilor, al doilea ca prefect din administraţia de stat fesenistă. În seara aceleiaşi zile, preşedintele Băsescu a dezlănţuit un violent atac la adresa lui Ion Iliescu, într-o emisiune difuzată de Realitatea TV şi moderată de Răzvan Dumitrescu, sfătuind PSD-ul să-l trimită pe Iliescu la pensie, unde „să-şi vadă de comunismul lui liniştit, în Primăverii“, căci „statul le garantează foştilor preşedinţi case“. Cu acelaşi prilej, Traian Băsescu s-a delimitat de mineriada din iunie 1990 în felul următor: „Domnu’ Dumitrescu, pînă acum am mai aflat minciuna asta, că Băsescu era secretar de stat sau ministru în ’90. Eu am venit cu cartea de muncă, n-aveam nici o legătură cu Bucureştiul la acea dată şi o s-o arăt la camere, poate o citeşte şi domnul Iliescu, pentru că nu la calitatea dînsului de om politic şmă referţ, aia-i permite să mintă, dar calitatea dînsului de om în vîrstă nu-i permite să mintă. La 75 de ani, nu poţi să minţi o naţiune. Uitaţi, arăt camerei cartea mea de muncă, se vede aici că eram inspector-şef al navigaţiei civile la Constanţa din perioada noiembrie 1989 pînă în... să vedeţi cînd mi-am încetat mandatul de inspector-şef... pe data de 13 octombrie ’90. Eu abia pe 13 octombrie ’90 am devenit subsecretar de stat, şef al Departamentului Transporturilor Navale, or, mineriada a fost pe 13-15 iunie“.Moderatorul intervine, spunînd: „Aţi putea spune că aţi avut baftă că nu v-aţi întîlnit cu mineriada în Bucureşti“. Preşedintele admite: „Da... mă rog ...am avut baftă, e adevărat am văzut-o la televizor [...]. Inspectoratul e la Constanţa, nu am avut nici o legătură cu mineriada şi nici nu am fost în vreo organizaţie FSN. S-au vehiculat nişte tabele cu care se intra la FSN în ’90, imediat după Revoluţie. S-a spus: «Ia uite, a fost membru FSN». Nu am fost în nici o organizaţie“. Într-adevăr, Traian Băsescu a aderat oficial şi public la FSN abia în 1992.
Reinventarea istoriei
Cîteva zile mai tîrziu, pe 13 iunie 2008, cu prilejul comemorării a 18 ani de la mineriadă, într-un interviu acordat postului de radio BBC, preşedintele Băsescu a reluat analiza proprie asupra evenimentelor de atunci, inclusiv asupra lipsei de replică a autorităţilor judiciare faţă de cei vinovaţi, explicabilă în opinia sa prin „forţa pe care o au cei responsabili de evenimentele din 13-15 iunie 1990 de a controla deciziile justiţiei şi abilitatea cu care s-au sustras responsabilităţii pe care nu vor să şi-o asume, pentru cea mai traumatizantă acţiune împotriva populaţiei Bucureştiului“. Preşedintele promisese în campania sa electorală că românii vor afla adevărul şi cine sînt responsabilii, dar în al patrulea an de mandat, cercetările încă nu s-au încheiat, remarcă reporterul BBC, Elena Vijulie. Traian Băsescu precizează: „Promisiunea mea este legată de faptul că eu nu voi împiedica justiţia, dar nu mă pot substitui justiţiei [...]. Dar voi susţine public întotdeauna nevoia de aflare a adevărului despre mineriada din 13-15 iunie, precum şi pentru Revoluţie – responsabilităţile pentru morţii Revoluţiei [...]. Procurorii, ca orice instituţie a statului român, au obligaţia să scoată la lumină adevărul, să-l pună în faţa judecătorilor, care să decidă responsabilităţi. Categoric a venit timpul să spălăm prin clarificare toate aceste traume – morţii revoluţiei, mineriada din 13-15 iunie. Pentru că, altfel, neîncrederea va funcţiona tot timpul. Vă pot spune că cel mai periculos lucru este uitarea, chiar şi abandonarea interesului pentru subiecte de o gravitate extremă. Eu am convingerea că, dacă instituţiile statului nu vor clarifica aceste lucruri, este posibil ca aceste lucruri să se repete, ca politicieni iresponsabili să fie încurajaţi să repete aceste lucruri, chiar şi utilizînd forme mascate de lovituri politice, forme mascate de lovituri de stat. Suspendarea preşedintelui în 2007 – şi nu e o obsesie, e doar o afirmaţie – a fost o lovitură de stat, orchestrată în linii mari de aceiaşi oameni care au orchestrat mineriada“.
Într-un mod care îi defineşte abilitatea politică, Traian Băsescu utilizează miza tragică a evenimentelor din iunie 1990 într-un transfer de semnificaţii care asimilează mineriada cu acţiunea politică de suspendare a sa şi îl substituie astfel nu potenţialului simpatizant al sîngeroasei acţiuni, ci victimelor ei. Întrebat de reporterul BBC, care a sesizat utilizarea electorală a celor petrecute în urmă cu 18 ani, Traian Băsescu afirmă: „Eu nu cred că în preajma unui astfel de eveniment, chiar suprapus cu campania electorală, nu trebuie să vorbim despre el. Este cel mai grav derapaj de la democraţie de la Revoluţie şi pînă astăzi. Or, a nu vorbi despre subiect mi se pare o laşitate“. „Chiar dacă discuţia pe această temă se poartă între eventuali foşti reprezentanţi ai FSN?“, insistă reporterul. Prilej pentru preşedintele Băsescu de a repeta din nou varianta „soft“ de situare a sa în raport cu evenimente incomode, care pot afecta o biografie prezidenţială: „Slavă Domnului, nu am fost membru FSN şi Slavă Domnului, aş spune, nu am fost în Bucureşti – locuiam la Constanţa şi am văzut la televizor evenimentele, ca, de altfel, şi Revoluţia“.
În spatele acestor cuvinte, repetate la nesfîrşit, cu un soi de autoironie cu priză publică, se estompează adevărul faptului că, la Revoluţie, Traian Băsescu a primit carnet de membru al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din Constanţa, participînd şi la şedinţele CFSN, sau acela că, în iunie 1990, tot el făcea parte, ca inspector general al navigaţiei civile, cu funcţia de director general, din organigrama Ministerului Transporturilor, din colegiul de conducere al acestui minister şi, implicit, din Guvernul României – căci flota comercială a României aparţinea, încă, statului român. Dar preşedintele învăţase deja cum să-i facă pe ceilalţi să privească trecutul prin ochii săi, să judece şi să evoce istoria din prisma intereselor prezentului. O istorie din care nu mai făceau şi nu mai fac parte, nici atunci şi nici acum, întîmplări mai sensibile, precum aceea că Traian Băsescu este unul dintre subiecţii plîngerii penale depuse în 1997 de Asociaţia Victimelor Mineriadelor, pentru „organizarea, instigarea şi transportarea minerilor din centrele miniere importante ale ţării în Capitală“, sau o alta, petrecută în 21 octombrie 1994, la Convenţia Naţională a PD, cînd Traian Băsescu a citit un mesaj adresat democraţilor de Miron Cozma, în care acesta se referea la lucrurile pe care minerii şi Partidul Democrat le pot face „împreună“. Precizînd că Biroul Executiv al PD ia în serios acest mesaj, Traian Băsescu l-a invitat pe Miron Cozma în Bucureşti, pentru a sta de vorbă. Aceasta, însă, este o altă istorie – poate cea adevărată.
Complexul Iliescu
Analizînd repoziţionarea preşedintelui Băsescu în raport cu Ion Iliescu şi, în esenţă, cu propriul său trecut, ziaristul Ion Cristoiu arăta înGazeta de Sud, din 1 martie 2008: „Traian Băsescu e un om ranchiunos. Nu atît de ranchiunos încît să-şi pună în pericol interesele politice. Or, în cazul Ion Iliescu, atacurile lui Traian Băsescu ascund şi interese politice bine determinate. Cel mai important ni se pare următorul: adîncirea figurii sale de reprezentant al Opoziţiei anti-FSN-iste din anii 1990-1991. Desigur, în anii respectivi, Traian Băsescu a fost un brav FSN-ist. Nu numai că nici un document al vremii nu înregistrează nici măcar un oftat împotriva FSN-ului, condus de Ion Iliescu, şi nici măcar un zîmbet în favoarea mişcărilor de stradă, dar, mai mult, a deţinut funcţii în guvernul FSN-ist. În timpul guvernării CDR, s-a remarcat ca un brav luptător din interior împotriva PNŢCD-ului lui Emil Constantinescu, de pe poziţii de stînga. Cu toate acestea, printr-o manevră abilă, Domnia sa a devenit rapid, după alegerile din 2004, Arhanghelul luptei anti-FSN şi anti-Iliescu, duse de talibanii anticomunişti, din ianuarie 1990 pînă-n zilele noastre, fără să ostenească o clipă. Ca şi în cazul dictaturii FSN-iste din anul 1990, al venirii minerilor în 1990 şi în 1991, al Pieţei Universităţii, ba chiar şi al anticomunismului, Traian Băsescu lucrează făţiş la o rescriere a propriului trecut. Deşi la vremea respectivă se găsea de cealaltă parte a baricadei, acum cată a ne convinge de un adevăr contrar. O rescriere a istoriei posibilă, în condiţiile în care generaţiile mai tinere n-au trăit direct evenimentele primilor ani postdecembrişti“.
Adăugăm acestei analize o altă constatare, care reprezintă practic raţiunea acestei acţiuni de rescriere a istoriei, întreprinsă de Traian Băsescu. Raportarea în acest fel, să-i spunem înfrumuseţat, la propriul trecut este marcată de un complex – acela de a fi dominat de figura patriarhală a lui Ion Iliescu, cel în faţa căruia a depus primul jurămînt ca ministru şi care, în zilele noastre, i-a devenit inamic politic.
Acest complex rezidă în faptul că, din nefericire pentru el (mărturisim că şi pentru autorul acestor rînduri, care a avut deseori declaraţii publice critice la adresa fostului preşedinte Iliescu), istoria îl arată pe Ion Iliescu drept conducător în topul preferinţei românilor. Fără să mai vorbim de celebra „duminică a orbului“, din 20 mai 1990, sau de alegerile din 1992, în anul 2000 Ion Iliescu a devenit preşedinte cu nu mai puţin de 6.696.623 de voturi, cu peste 1.150.000 mai multe decît a obţinut Traian Băsescu de la alegători. Chiar şi cînd a pierdut în 1996, în faţa lui Emil Constantinescu, Ion Iliescu a obţinut 5.914.579 de voturi. La alegerile din 12 decembrie 2004, Traian Băsescu a devenit preşedinte al României, cu 5.126.794 de voturi, cu aproape 800.000 mai puţin decît a obţinut Ion Iliescu, chiar şi atunci cînd a pierdut.
Cu toate eforturile lui de a fi pe plac oamenilor de rînd, în raport cu „priza“ la electorat a predecesorilor lui, Băsescu rămîne pe locul trei. De aici, şi stilul fără mănuşi în care se raportează la trecutul atît de incomod pentru Ion Iliescu, în încercarea de a demola miturile fondatoare, care îi asigură acestuia longevitatea politică şi simpatia populară. Chiar cu riscul de a dezgropa episoade incomode din propriul trecut, Traian Băsescu înţelege că, în calea dorinţei sale de a deveni cel mai popular preşedinte al României, principalul obstacol este reprezentat de bătrînul patriarh comunist. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că, în răceala cifrelor invocate mai sus, se află condensată întreaga istorie a tranziţiei din România, o istorie a rezistenţei la schimbare, o istorie în care reziduurile comunismului au dominat politica şi mentalităţile. Chiar dacă o reneagă şi o rescrie sau chiar dacă resimte în faţa ei un amestecat complex de inferioritate şi poate de vinovăţie, Traian Băsescu face parte din această istorie a tristei şi neterminatei noastre tranziţii. Cu 20 de ani înainte însă, altele erau speranţele, aşteptările şi grijile lui.
(Continuare în numărul următor)
Sursa:
