"Un neam trăieşte doar prin cei care ţâşnesc"

Mulţumim, locotenent Alexandru Gheorghe!

Autor: ALEXANDRA SVET

Voi, cei care il acuzati, voi, hienelor din presa, voi, datatorilor cu parerea din spatele anonimatului, voi cei care il faceti tampit... voi oare stiti ca acest copil frumos si pur nu a putut dormi nopti la rand de durerea neamului sau? Si al vostru?
Ca nu si-a putut gasi linistea zile in sir, ca nu a putut manca, ca nu a putut zambi, ca nu a putut glumi, ca nu s-a putut concentra la munca, ca nu a putut face nimic, simtindu-se ca un leu in cusca... si toate astea de grija neamului sau? Si al vostru?
Voi stiti prin ce chinuri a trecut el simtindu-se ca un soldat tinut prizonier ce nu-si doreste altceva decat sa fie liber isi apere tara? Voi stiti cum s-a framantat el ca in timp ce altii se bateau, in frig, in ploaie, in zapada sau in viscol, el trebuia sa ramana legat de maini si de picioare, inlantuit chiar de  regulamentul pe care si-l asumase tocmai pentru a putea lupta pentru tara lui atunci cand va fi nevoie?
Pentru ca asta era tot ce isi dorise vreodata- sa fie acolo sa o apere, chiar si cu pretul vietii! Era tot ce visase, inca de cand era copil si sorbea cu nesat cuvintele marilor romani ce ii fusesera eroi - Mihai Viteazul, Stefan, Avram Iancu, Horea, Closca si Crisan...Doar pentru asta se pregatise toata viata!
Ani grei de  studiu, cu disciplina cazona, cu eforturi, cu renuntari, emotii, examene si neintelegeri in familia ce nu putea intelege dorinta ce fierbea in el. Traise, visase  si se pregatise intreaga viata doar pentru aceste clipe, in care sa poata sari in apararea poporului si a tarii pe care o iubea dincolo de el!
Si tocmai acum, acum cand simtea ca era mai multa nevoie de el decat oricand, nu avea voie sa faca nimic. Absolut nimic! Voi stiti ca grijile intregului neam erau toate adunate acolo, pe umerii lui, si nimeni nu stia ce e in inima lui? Ca oamenii isi vedeau nepasatori de viata lor, unii comentand indignati ce se intampla in tara, altii luptand in strada pentru drepturile lor, in timp ce toti ai lui  - parinti, prieteni, rude, vecini, colegi- ridicau din umeri neputinciosi - revoltati desigur, insa resemnati, oricum nu puteau face mare lucru- si nimeni nu banuia macar ce prapad era in sufletul lui?
Voi stiti ca se intreba cum pot oamenii sa isi vada in continuare de viata lor, sa manance la restaurant, sa rada la comedii, sa se joace in parc... ca nu le putea intelege indiferenta, cand el simtea cat de mare, cat de acuta este nevoia de a face ceva?
Cand el  avea dureroasa senzatie ca in clipele acelea destinul tarii era in mainile lui?
Cand el  vedea cu atata claritate ca cineva trebuia neaparat sa faca dreptate si acel cineva nu mai  aparea? Voi stiti prin ce a trecut copilul asta inainte de a face ceea ce va grabiti sa judecati? Si , mai ales, de ce?
Nu stiti! Daca ati sti, daca ati putea simti tot ce a trait el, nu l-ati mai judeca atat de aspru. Nu stiti cum il durea sufletul la gandul ca tara depinde de el si nu putea suporta ideea de a sta deoparte tocmai acum. S-o abandoneze? Ar fi o lasitate. Sa faca ceva? Dar ce?
Nu avea voie sa faca nimic! Nu stiti cum clocotea, nemaiputand suporta ideea de a asista neputincios la atata nedreptate. Nu stiti cum atunci cand l-a strafulgerat acea idee ce parea a fi salvatoare, deodata, in toata bezna ce-l cuprinsese, peste toate negurile ce ii invaluisera sufletul, peste tot intunericul grijilor tarii, adunate toate acolo in inima lui mica, dar atat de mare! -  s-a facut lumina.
Stiu, e greu sa intelegi cum un biet copil ar putea simti ca tara lui depinde tocmai de el. E greu sa cuprinzi o asemenea dragoste de tara care, iata!, te  face sa te simti chiar tu responsabil de ce i se intampla. E greu de acceptat ca un tanar se poate identifica in asemenea masura cu poporul lui incat sa simta ca raspunderea de a schimba ceva sta exclusiv pe umerii lui. Pe-ai nimanui altcuiva.
E dificil de inteles pentru noi toti ceilalti , obisnuiti sa il asteptam pe acel Fat Frumos calare pe un cal alb, care sa ne daruiasca finaluri fericite cu parfum de basm ca Alexandru si-a asumat el insusi acest rol de salvator si nu dintr-o bravura incostienta, ci dintr-o flacara ce ardea nebuna in el- o flacara numita Dragoste de Tara, pe care multi nu numai ca n-o mai avem, dar, iata, multi nici nu mai sunt in stare s-o recunoasca.
O flacara numita Sete de Dreptate, care parjoleste inima purtatorului atunci cand sub ochii lui oameni bolnavi si suferinzi sunt batjocoriti cu nesimtire. O flacara numita Iubire de Adevar, ce mistuie inima omului obligat sa slujeasca Minciunii. O flacara numita Raspundere, care arde sufletul omului ce nu este lasat sa si-o asume. O flacara a Binelui, ce nu vrea decat sa nu mai vada Raul!
Nu stiti ca lui Alexandru ii parea ca poarta pe umerii lui toata durerea acestui neam inainte de a se hotari sa faca ce a facut. Nu stiti ca in inima lui mocnea durerea intregii tari inainte sa ia decizia de a actiona cum a actionat. Nu stiti ca in sufletul lui plangeau toti  nedreptatitii din tara asta. Ca in mintea lui se luptau toate gandurile ce treceau prin mintile tuturor celor ce nu mai suportau ce se intampla. Ca in mainile lui erau ranile cuielor tuturor celor rastigniti pe nedrept in tara asta!
Nu stiti ca asta inseamna sa ai cu adevarat constiinta de roman! O cruce atat de grea pentru un copil! Caci da, el a dus in spate zile si nopti la rand crucea intregului neam romanesc...
Nu stiti ca doar gandul acelui gest pe care a ales sa–l faca l-a putut elibera de toata povara neimplinirii acestui neam, pe care o simtea asezata acolo, pe umerii lui de copil.
Nu va ganditi o clipa ca poate nu gestul lui in sine- discutabil, controversat, poate intr-adevar gresit - ar trebui sa ne serveasca drept exemplu, ci tot ceea ce l-a facut pe acest copil – un copil mai mare decat tot guvernul nostru la un loc- sa faca acest gest.
Nu va ganditi deloc sa incercam cu totii sa invatam de la el Iubirea de Tara ce i-a dat forta de a o aseza mai presus de viitorul lui, mai presus de gandul ca mama lui ar putea face infract, mai presus de supararea tatalui, mai presus de orice! Sa invatam din Dragostea lui Pentru Neam ce l-a incalzit in drumul lui spre Bucuresti (ce lung trebuie sa i se fi parut acel drum, singur acolo, in tren, mandru si drept, atat de demn in uniforma lui, cu oamenii de langa el atat de adanciti in propriile necazuri, incat habar n-aveau ca langa ei batea in acele clipe Inima Intregii Tari!)
Sa invatam Credinta ce i-a spulberat temerile, indoielile, emotiile, fricile, nesigurantele, grijile. Sa invatam ce inseamna Responsabilitatea. Curajul. Taria. Puterea de a te jertfi. Dragostea de Adevarul care elibereaza. Setea de dreptate. Asumarea. Constiinta de Roman!
Gestul lui nu isi capata adevaratul sens decat daca il privim nu dintr-o perspectiva pe orizontala, rationala, practica, logica, cu cauza, efect, consecinte. Eroismul nu face calcule de profitabilitate. De-asta si este eroism! Supus unei astfel de analize, gestul lui nu poate aparea decat ca fiind unul tampit- cum i-am auzit pe unii catalogandu-l.
Pe de alta parte, traim intr-o tara in care totul sfideaza regulile bunului simt- iar gestul lui Alexandru sfideaza si el orice reguli care ar face sens in alte tari. Raspunsul constiintei romanesti este potrivit absurdului situatiei! Un militar care isi apara tara de cei mai mari dusmani- cei care o conduc!  NU stiu, gresit sau nu, pe mine ma doare insa inima cand ma gandesc ca jertfa lui ar putea fi in zadar.
Sau ca poate lucrurile vor merge din ce in ce mai rau si poate alti copii vor face gesturi si mai nebune, ca raspuns la ceea ce se intampla.  De noi , de fiecare dintre noi depinde sa ne asumam fiecare o parte din crucea pe care a purtat-o singur in acele clipe. Doar de noi depinde sa dam un sens constructiv sentimentelor nobile ce l-au insufletit pe Alexandru - suflet din sufletul Romaniei Noastre.
El ne-a aratat cum trebuie sa ne iubim tara - noi trebuie sa gasim forme mai fericite de a o arata. Caci, da, privind din punct de vedere practic, se pot gasi atatea moduri mai intelepte de a lupta...
Insa Alexandru este mai mult decat un soldat care a facut un gest controversat. Alexandru nici nu trebuie inteles, analizat, discutat. El trebuie sa fie privit cu inima, caci ea intelege tainele ce scapa mintii. Alexandru al nostru - taind nodul gordian sub privirile uimite ale tuturor- trebuie privit cu  sufletul, dincolo de linearitate, dincolo de timp, de spatiu, de cauzalitate...
Caci daca tacem pentru catvea clipe si ne imaginam Romania in sens vertical si nu orizontal - in sensul ridicarii, al demnitatii, al neaplecarii, al neinfrangerii, o putem intrezari, cu toata istoria ei, ca pe o Coloana a Infinitului, inaltandu-se tot mai mult spre cer cu fiecare jertfa. Coloana Infinitului acestui neam s-a ridicat cu inimi de romani care au tasnit  - in sens ver-ti-cal.
Un neam traieste doar prin cei care tasnesc, care stau pe cruce fara sa cedeze, spunea Parintele Arsenie Papacioc. Priveste cu atentie: nu vezi tasnind in Alexandru toti fii demni ai neamului in camasile lor albe? Nu le auzi vocile in glasul lui sigur si ferm? Nu le vezi flacara din priviri in scanteia ce ii lumineaza ochii cu care electrizeaza fiecare om ce il priveste inmarmurit? Nu simti in demnitatea lui fosnetul brazilor ce se frang, dar nu se indoiesc? Clocotul muntilor ce ne-au adapostit vitejii? Murmurul pamantului in care ni se rasucesc mortii, aprinsi de indignare? Se spune despre Coloana Infinitului ca fiecare segment ar fi de fapt un sicriu- e o Coloana a Nemuririi Neamului, inaltata cu fiecare jertfa facuta pentru ca verticalitatea acestui popor sa fie pastrata.
Da, uite-l! Alexandru e acolo, cu jertfa lui intru Onoare si Adevar. Insa priveste cu atentie ultimul segment: este deschis, asteapta si jertfa noastra, a fiecaruia din noi. Oare va veni?
E o binecuvantare ca am putut vedea in aceste timpuri prea golite de Sens, de Adevar, de Frumos, de Dreptate, un Om care a tasnit intru Neam. Ca am putut simti ce forta poate avea Iubirea de tara, in forma ei cea mai pura.  Ca i-am putut asculta, prin vocea acestui copil, pentru cateva clipe pe dacii ce radeau de moarte, pe Horea, Closca si Crisan, pe Avram Iancu, pe Sfintii Inchisorilor, pe Ioan Gavrila Ogoranu, pe Petre Tutea, pe toti cei care si-au dat viata pentru ca noi sa ne putem numi astazi, cu mandrie, romani. El le-a dat glas!
Pentru cateva clipe constiinta romaneasca a rostit o afirmatie de neinteles pentru spiritul practic, dar atat de logica pentru iubirea de tara. Eu am jurat credinta poporului roman! Pentru cateva clipe, acest copil a tasnit  pentru a trezi toti romanii adormiti de prea mult timp, reamintindu-le ca au o tara. Un curent electric a trecut prin trupurile si prin sufletele a zeci de mii de oameni pentru cateva secunde, intr-o seara geroasa de ianuarie, incalzindu-le inimile amortite de prea mult timp.
Pentru cateva clipe, am asistat la reactia tampa a unui sistem uimit de o astfel de Tasnire- despre care ei nu au invatat la scoala. ( Nu e trecuta in manualele securitatii. O incadreaza la exceptii- si in general  le diagnosticheaza ulterior ca fiind Nebunie. )
Pentru cateva clipe am uitat cu totii de normalitate, de logica, de supravietuire, de lupte, de micutisme si am cunoscut Vesnicia, prietena de mii de ani a acestui biet popor inconjurat de dusmani. Alexandru si-a indeplinit misiunea. Sa ne facem timp si curat in inima sa ne rugam pentru el, cel aflat de-acum in lupta cu hienele. Rugaciunile noastre sunt cea mai puternica arma impotriva raului ce l-a incoltit acum din toate partile.
Rugaciunile noastre, ale tuturor si , mai ales, paza sfanta a tuturor celor care au vorbit prin el. Stiu ca nu il vor lasa!  Si sa facem in asa fel incat jertfa lui sa nu fie in zadar!  Sa aducem fiecare din noi mica noastra jertfa- de timp, de iubire, de energie, de sustinere a celor de langa noi. Sa nu mai fie nevoie de astfel de sacrificii ale unor copii nevinovati  pentru a ne reaminti ca avem o tara! Si ca tara are nevoie de noi. De fiecare dintre noi!
Doberos Dabeis! Cel curat s-a inaltat!

Sursa:
http://www.jurnalul.ro/editorial/un-neam-traieste-doar-prin-cei-care-tasnesc-multumim-locotenent-alexandru-gheorghe-602781.htm