„ADN-ul nostru ne-a născut sclavi. Ce aşteptăm, să zică politicienii: Gata, ne-am bătut joc suficient de voi?”

Poveştile răsculaţilor paşnici de la Universitate

Autor: ALINA TURCITU

La 7 seara, duminică, mulţimea încă nu explodase. Bucureştenii, să tot fi fost în jur de o mie, scandează în linişte, înşiraţi în Piaţa Universităţii. Sunt studenţi, oameni între două vârste şi pensionari, încruntaţi, îngheţaţi, cu pumnii ridicaţi. Când prima petardă zboară din mulţime înspre cordonul de jandarmi, puhoiul de oameni de lângă clădirea Universităţii începe să-şi murmure că în noaptea asta ceva sigur se va întâmpla.
În clipele ce urmează lucrurile o iau razna de-a binelea: cineva aruncă cu sticlă incendiară, iar un manifestant ia foc cu totul. Mulţimea, îngrozită, începe să urle de aiurea. Nu te mai auzi om cu om, te îneci, plângi din senin, nu mai poţi respira. Ce să fie asta? “Jandarmii au aruncat cu fumigene şi cu gaze lacrimogene. Staţi cu fularul la nas!”, ne comandă, scurt, protestatarul Dănuţ Buicea, şomer.
Sirenele şuieră, mulţimea urlă, cerul se acoperă de un fum gros, steagurile flutură de pe chioşcuri, de pe statui, de pe stâlpi. Jandarmii fugăresc un grup de aşa zişi suporteri, ca să-i împrăştie. Însă ne nimeresc tocmai pe noi, oameni nevinovaţi. O luăm la goană prin bălţi, ca apucaţii, vânaţi din spate de un grup de ultraşi îmbrăcaţi ca nişte roboţi, cu căşti, cagule şi scuturi. Fugim ca orbeţii pe lângă clădirea Universităţii, fără să ştim încotro o apucăm şi de ce. Închizi ochii, asculţi revolta ai impresia că eşti în alt film - toate astea nu pot fie reale, nu se pot petrece tocmai pe trotuarul ăsta din România unde de dimineaţă nu se întâmpla nimic. Huligani la Universitate? Greu de spus. Când ne ciocnim de ei, ne spun “îmi cer scuze”, când le facem loc să treacă, spun “mulţumesc”.
Şomerul care vrea să ceară “eutanasiera întregii familii”. Când moartea e mai bună decât foamea
Şomerul Dănuţ Buicea cu soţia aleargă cot la cot cu noi, relaxat. Ştie el de ce. Până la concediere a lucrat ca jurist în Poliţia Locală sector 1 şi cunoaşte bine tacticile ultraşilor în luptele de stradă. Stă cocoţat pe fântâna de la Universitate şi ne povesteşte: “Am 44 de ani, iar în 2009 m-am trezit gol peste noapte, cu rate la bănci. Soţia şi fiica mea au fost concediate tot de la Poliţia Locală, amândouă în aceeaşi zi. I-am dat în judecată, am câştigat, au făcut recurs. Stăm într-o garsonieră şi facem cu toţii foamea. Mai avem un copil de nouă ani. Eu am facultatea de drept şi masterul. Ca să avem ce mânca am fost nevoiţi să vindem piese de maşină în Târgul Foamei din Militari”. L-a votat pe Traian Băsescu şi o recunoaşte. Astăzi, însă, a ieşit în stradă ca să-l dea jos, cu tot cu Guvern. „Să înţeleagă de bunăvoie să trebuie să plece! Nu vrem să facem aici măcel, nu vrem bătăi. Vrem să înţeleagă doar că nu mai au ce căuta la putere”, mai zice. E decis: dacă revolta lui nu va avea nici un rezultat, zice că va cere „eutanasierea întregii familii”. Pentru el, moartea e mai bună decât foamea.   
Viorel Mogonar, protestatar: „Foametea e mare, s-au strâns mult prea multe. Trebuie să se schimbe ceva”
Urcat pe statuia din faţa Teatrului Naţional, agentul de asigurări Viorel Mogonar tot ridică în aer o mătură. Zice că a pregătit-o pentru Emil Boc. El nu e muritor de foame – câştigă în jur de 3.000 de lei pe lună şi timp de zece ani a fost coregraf în străinătate. S-a întors fiindcă afară nu se simţea român. A ieşit în stradă în toate cele patru zile de proteste şi va mai ieşi. Luni dimineaţă se trezeşte la 6, dar chiar şi aşa, în seara asta va sta până la capăt. “Scenariul este următorul, ca în fiecare seară până acum: pe la orele 22 jandarmii vor anunţa în Piaţă – “Vom intra cu forţa, eliberaţi piaţa, manifestaţia este ilegală!”. Vor dubla rândurile, vor intra pe trotuare şi se vor repezi la oameni, deşi aici, la Universitate, eu nu văd nici un pic de violenţă. Treaba asta va dura vreo două ore… deocamdată nu pot trimite oamenii acasă fiindcă sunt prea mulţi”, ne spune Viorel. Am fost uimiţi să vedem că, spre miezul nopţii, lucrurile au stat exact aşa cum le-a descris el.
E optimist, altfel n-ar fi ieşit: „Dacă ar ieşi 5% din Bucureşti şi ar sta aici patru zile, ştiţi cât ar fi de simplu să dea jos Guvernul? Dacă eu stau şi mă uit la televizor şi nu ies în stradă, şi nici cei cărora le pasă nu ies, unde ajungem? Ce aşteptăm, să zică politicienii singuri într-o zi: gata, ne-am bătut joc suficient de ei, hai de astăzi să ne vedem de treabă! ADN-ul nostru ne-a născut sclavi. Am fost obişnuiţi să fim călcaţi pe cap. Şi călcaţi mult timp până ne trezim. Nouă ne trebuie foarte mult timp până să ne trezim la realitate. Poate peste încă două generaţii se va schimba ceva, poate nepoţii mei vor sta bine”.
Revolta maselor o explică simplu: „Foametea e mare, s-au strâns mult prea multe. Trebuie să se schimbe ceva, totuşi. Oamenii au nevoie să se trezească la realitate căci nu le rezolvă nimeni problemele, dacă nu şi le rezolvă ei singuri. Trebuie să renunţe la televizor zilele astea şi să vină aici, cu noi. E de ajuns să stea, pur şi simplu, fără să facă nimic. Nu trebuie să arunce cu pietre, ca să se laude apoi că, mamă, m-am bătut cu jandarmii”.  
O tânără, spre un jandarm: “Uite-te la mine şi spune-mi că trăieşti bine!”
Pe la orele 21 în Piaţa Unirii coboară iadul. De la Colţea până în faţa magazinului Unirea zici că e război adevărat: ard focuri pe bulevard, jandarmii lansează grenade cu lacrimogene, trotuarele plutesc în fum, scutierii se reped la trecători şi-i înşfacă să părăsească zona căci “vor urma violenţe riscante care pot pune viaţa în pericol”. Câţiva trecători nimeriţi acolo ca musca-n lapte fug îngroziţi unde văd cu ochii, pe la colţuri de blocuri, pe străduţe lăturalnice. Sunt panicaţi.
Se formează două tabere chiar acolo, în mijlocul pieţei: protestatarii violenţi care aruncă cu pietre şi cu sticle incendiare, iar de partea cealaltă, grupul compact de jandarmi, flancat de maşini de intervenţie. Se strigă: „Noi suntem România, nu Băsescu şi Jandarmeria”, „Păcat, păcat, de sângele vărsat” şi „Jandarmi, nu ne împuşcaţi fiindcă vrem o viaţă mai bună!”. Dar jandarmii tocmai l-au prins pe un tânăr care a aruncat cu pietre şi un grup mic de oameni în uniformă se pun să-i care bâte şi picioare. Turcul Emin, student la Farmacie şi vânzător de covrigi la un non-stop de pe bulevard, vede scena dinăuntru, din spatele vitrinei şi rămâne cu gura căscată. El îşi imaginase până acum că românii sunt oameni paşinici şi iubitori de pace…Ca să înţeleagă mai bine ce se întâmplă cu România, toată ziua a urmărit protestele la CNN în limba turcă. Au dat acolo tot. Nici aşa n-a înţeles cui anume îi strigă lumea de pe trotuar „Vei fi judecat pentru tot ce s-a întâmplat”. Ar avea o bănuială: „Hmm... pentru domnul Băsescu, oare?”.
Pe la ora 1 dimineaţa lupta de stradă ia sfârşit. O mână de supăraţi mai rămân, totuşi, în Piaţa Universităţii. Încă se mai scandează: “E doar începutul!”. Nişte tineri vântură un banner cu „Fraţilor, alăturaţi-vă să învingem mişeii ce-n inima ţării şi-au înfipt colţii!”. O tânără îl priveşte drept în ochi pe jandarmul din faţa ei, urlându-i disperată: “Uite-te la mine şi spune-mi că trăieşti bine!”

Sursa:
http://www.jurnalul.ro/reportaje/protest-universitate-bucuresti-601557.htm