Cum se anunţă moartea unui militar

Cristi a fost făcut cetăţean de onoare al oraşului Bistriţa, a fost avansat în grad şi o stradă din oraş îi poartă numele. Familia îşi vrea doar băiatul înapoi

Autor: IONELA GAVRILIU

Când la poarta casei din Bistriţa a oprit acum un an o maşină a armatei, Maria şi Petru Filip nu erau acasă. Se duseseră la feciorul cel mic să-l ajute să strângă nişte mere din livadă. Văzând militarul solemn, o vecină a sunat-o repede pe doamna Maria. Tânărul îmbrăcat în uniformă, aşa cum avea şi Cristi, al doilea băiat al familiei Filip, când a plecat de-acasă pe front, a luat o sticlă cu apă din maşină şi s-a descoperit în faţa părinţilor. „Dacă am văzut că a făcut aşa, mi-am dat seama că e ceva teribil. Când mi-o spus că Cristi o murit, am zis că se termină lumea.
Dar l-am întrebat: «Domnule, mie să-mi spuneţi cum şi când»„, povesteşte printre suspine mama tânărului. Nu-i venea să creadă, mai ales că în urmă cu nici două ore avusese un schimb de SMS-uri cu el şi-i spunea că e bine, că e doar puţin răcit, că a băut două cafele de dimineaţă... De când a auzit cuvintele militarului tânăr, care i-a bătut la poartă, femeia a trăit parcă pe pilot automat: nu-şi mai aminteşte mare lucru din zilele ce-au urmat, doar că a fost nevoie de perfuzii şi de asistenţă medicală ca să poată face faţă înmormântării şi durerii nesfârşite. „Tot îl aşteptăm, eu, taică-su şi cei trei fraţi, să apară de undeva. Nu ne vine a crede. Lumea spune lasă, că mai ai sprijin, mai ai trei copii, aşa a vrut Dumnezeu. Dar la orice deget te loveşti, te doare la fel de tare”, spune pierdută mama.
A aflat de la alţi colegi ai băiatului că băiatul ei de 26 de ani, plecat la război să-şi poată face apoi un rost în viaţă, se afla în dimineaţa zilei respective în provincia Zabul din Afganistan, într-un Humvee asupra căruia s-a aruncat un dispozitiv exploziv. Doi militari din Batalionul 812 „Şoimii Carpaţilor” au murit şi altul a rămas fără picioare.
După aflarea veştii, tatăl lui Cristi a plâns ca un copil trei zile la rând. La înmormântarea fiului său, Petre Filip a cerut chipiul fecio­rului şi şi l-a pus pe cap. A spus în faţa mi­nistrului Apă­rării că vrea să se ducă în locul băiatului în Afganistan. Că moartea lui Cristi nu e degeaba, că el a apărat lumea de un mare rău. Sublocotenetul post-mortem Cristian Filip a fost declarat cetăţean de onoare al oraşului Bistriţa şi o stradă din oraş poartă numele lui. „Am momente când nu mai pot, când sufletul parcă nu mai rezistă. Ne-au sprijinit copiii, cei de la Armată, prietenii, colegii lui ne-au ajutat. Dar durerea din suflet nu ţi-o ia nimeni”, spune doamna Maria.
Pentru Ionelia Sandu, cerul inimii s-a înnorat într-o zi de martie a anului 2008. Femeia lucra în ziua respectiva, abia aştepta să se ducă acasă la cei doi copii de 3 şi 4 ani. Soţul îi era plecat în Afganistan pentru a doua oară. Voiau să aibă şi ei o casă a lor, să nu mai locuiască şase suflete într-o cameră, împreună cu părinţii fetei. Pe uşa magazinului unde lucra, Ionelia l-a văzut intrând pe co­mandantul unităţii soţului ei. „Mi-a spus că-i pare rău, că a avut loc un accident şi că Ionuţ e mort. Erau şi colegele mele de faţă, m-am stăpânit”, îşi aminteşte soţia militarului. De dragul copiilor a fost tare atunci, tare este şi astăzi, când munceşte şi-şi creşte cei doi copii. Marele ei regret e că Ionuţ nu a apucat să-i vadă la şcoală: fetiţa şi băiatul sunt în clasele I şi a II-a. „Erau mici când tatăl lor a murit, nu prea au înţeles. Azi mă întreabă amănunte despre Ionuţ, mergem împreună la cimitir, punem flori. Ştiu că de dragul lor trebuie să merg mai departe.”
La puţin timp de la moartea bărbatului, mutilata familie Sandu a primit o casă: o firmă privată şi Primăria Galaţi au donat văduvei un apartament. Ionelia e acum angajată la fosta unitate militară a soţului ei. 
Drame asemăntoare familiilor Filip şi Sandu au mai trăit alte 17 familii ale unor militari români, ce au primit, de-a lungul anilor, vestea teribilă a morţii copilului sau soţului lor în Afganistan.
Deşi rudele unui militar ştiu că există anumite riscuri pentru cei ce pleacă în teatrele de război, nu sunt mai pregătite pentru şocul veştii decesului. „Noi, ca oameni, nu suntem gândiţi să facem faţă pierderii cuiva drag. Ne gândim că nouă nu ni se poate întâmpla aşa ceva”, explică psihoterapeutul Mugur Ciumăgeanu. Când, totuşi, astfel de drame se întâmplă, psihoterapeutul vorbeşte de câteva reguli elementare: vestea se dă apropiaţilor faţă în faţă, într-un cadru intim, fără alte persoane prezente. „E important ca cel care transmite informaţia să nu coloreze, să nu catastrofizeze inutil şi să nu ofere interpretări personale. Ideal ar fi să existe două persoane care anunţă, aşa cum vedem şi în filmele americane, când la uşile familiilor bat doi militari. De ce?
Pentru că familia poate identifica persoana singură cu agresorul, cu vinovatul. În plus, în doi are un caracter mai oficial. Şi niciodată mesagerul nu trebuie să meargă nepregătit, să zică: «Lasă că mă descurc eu la faţa locului»„, precizează Ciumăgeanu.
În cazul particular al militarilor, dacă morţii respective i se dă un sens, absorbţia informaţiei poate fi mai uşoară. „Dacă familia gândeşte că fiul lor e un erou, că a murit pentru o cauză, că există un sens al acestei pierderi, e posibil ca digerarea acelui anunţ să fie mai confortabilă”, a adăugat psihoterapeutul.

Sursa:
http://www.jurnalul.ro/special/special/cum-se-anunta-moartea-unui-militar-592282.html