de OVIDIU PECICAN
România astăzi pare ca măgarul lui Buridan, mort de foame - de tot şi la propriu - datorită incapacităţii de a decide dacă să se repeadă la grămada de fân din stânga sau la pajiştea cu iarbă grasă din dreapta (alţii preferă să pună în dreapta un jgheab cu apă, dar rezultatul incapacităţii de a opta e acelaşi). Pe de o parte, nu are bani şi deci nu are ce cheltui pentru a relansa prin consum producţia şi, implicit, economia cu întregul ei circuit. Pe de alta, este incapabilă să absoarbă mai mult de 4% din banii comunitari atârnaţi deasupra capului ei, datorită blocajului birocratic, al incapacităţii de a răspunde viabil exigenţelor programelor europene, din pricina altor disfuncţii (furtişagurile nu mai ţin, ne orientăm spre zone mai puţin drastic controlate).
Situaţia aceasta ne transportă nu în zona ridiculizării filosofiei despre determinismul moral a lui Jean Buridan, filosoful medieval francez, ci în zglobia lume a lui Păcală, unde umorul şi râsul nu maschează suficient lipsa de omenie, generozitate şi inteligenţă a majorităţii protagoniştilor, exponenţii unei lumi de aparenţă pitorească, însă, de fapt, rapace, obtuză şi atroce. Metoda lui Păcală, de altfel - aceea de a trata în parabole, prin ridiculizare - contemporanii caricaturali şi mizerabili ai satului şi târgului românesc de odinioară - este chiar cea care ne-a adus aici unde suntem. Ne-a creat alibiul compensativ al unei superiorităţi a inteligenţei native a săracului, dându-ne prilejul să ne refugiem mereu în pamflet şi bancuri, în loc să punem mâna şi să facem curăţenie în ogradă, alungând pe pustie lighioanele parazitare pe care le tot criticăm şi de care tot râdem, în timp ce ele ne drenează resursele vitale, înfometându-ne. Din acest punct de vedere, ne merităm, probabil, soarta, fiindcă atunci când cineva îşi vâră capul în sacul tău cu merinde, mâzgălindu-şi mutra lacomă, poţi, desigur, să mori de râs de felul în care s-a mâzgălit, dar mult mai practic şi mai adecvat ar fi să îl alungi din preajma proviziilor proprii, salvând ce se mai poate salva de lăcomia dezlănţuită a grobianului ticălos.
În faţa dispariţiei treptate a firmelor mici şi mijlocii româneşti - crescute plăpând din noile reguli ale jocului de după 1989 -, anunţate înainte chiar ca acestea să fie încropite de-a binelea de confiscările resurselor valutare din vremea premierului Stolojan (cu două decenii în urmă), confruntate cu arieratele mamuţilor economici şi tolerând (probabil din lipsă de putere efectivă) monopolul trufaş al anumitor superdirectori din zone strategice (energie electrică, gaze, transporturi feroviare), nesătule de dijmuirea oficială din vămi, oficialităţile noii Românii au preferat mereu să lovească în libertatea economică a celor mai dinamici factori româneşti din domeniu. Între confiscări şi superimpozitări, lumea a început să migreze în valuri, lăsându-i pe cei rămaşi acasă să se zbată între paupertate şi şmechereală sau descurcărenie. Iar când, de la o vreme, numărul pensionarilor şi al asistaţilor sociali a ajuns supărător de mare, în loc să se creeze un mediu economic mai sănătos s-a socotit mai potrivit să fie tăiat din drepturile pensionarilor şi ale persoanelor cu felurite probleme. Atingerile care se aduc drepturilor fundamentale ale omului - dreptul la supravieţuire, trai decent şi sănătate, printre ele - sunt egalate numai de favorurile de care se bucură în continuare „domeniile rezervate": băncile, electricitatea şi gazul, sau strigătoarea la cer situaţie din CFR, unde astăzi, din lipsă de investiţii şi gestionare iresponsabilă de ani şi ani, trenurile fac mai mult decât pe vremea lui Carol I.
La capătul celălalt al firului, aproape că nu există universitate din România unde să nu fi apărut programe unde tinerii sunt instruiţi în elaborarea de strategii pentru obţinerea de fonduri europene. Cu toate acestea, succesul în atragerea finanţărilor UE rămâne incredibil de modest, iar faptul nu este întâmplător. Poţi scrie proiecte performante, verosimile şi foarte interesante, căci atât timp cât aprobările de la instituţiile publice sau parteneriatele cu acestea se dovedesc a fi tratate în mod capricios şi nepotist de birocraţii locali ori naţionali rămâi etern eligibil, însă nu şi ales. Molima nu la Bruxelles se împiedică, ci în bătătura instituţiilor de stat, drept care, banii pot foşni pe mai departe deasupra noastră şi nevoile ne pot colcăi împrejur... Cât timp nu facem curat printre oamenii de aparat şi, mai ales, câtă vreme nu schimbăm năravurile tradiţionale, rezultatele vor fi pe măsură.
Corupţie, ineficienţă, incapacitate administrativă sunt doar nişte eufemisme pentru realităţi care te fac să roşeşti în oglindă. Iar soluţia nu poate fi să... spargi oglinda.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
Sursa:
http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/romania-magarul-lui-buridan-240456.html
