de MIRCEA KIVU
unele indicii.
În plan social, ceea ce pare evident este falimentul ideii de progres. De cel puţin două generaţii (de la sfârşitul ultimului război mondial), lumea occidentală se obişnuise cu ideea că viitorul este sinonim bunăstării: puterea de cumpărare a salariilor creşte, timpul de muncă scade, speranţa de viaţă se extinde, tot mai multe bunuri devin accesibile publicului larg. Pe scurt, bunăstarea părea un drept câştigat. Acum, a devenit evident că peste douăzeci de ani nu o vom duce mai bine, că fiii noştri nu vor avea condiţii de trai mai bune decât ale noastre.
Este motivul de indignare al tinerilor din America de Nord şi Europa Occidentală, principalii perdanţi. Fenomenul ia forme din ce în ce mai ample, deşi nu şi structurate - începând cu Los Indignados şi terminând, deocamdată, cu „Ocupaţi Wall Street". Tuturor acestor mişcări le este comună ideologia de stânga (deşi oprobriul este îndreptat deopotrivă către toate partidele), nu neapărat marxistă, dar oricum anticapitalistă. Revendicarea principală este „o democraţie reală", asta însemnând valorizarea organizaţiilor „la firul ierbii".
În România şi în celelalte ţări foste comuniste lucrurile au stat oarecum diferit. Aici, bunăstarea a existat, timp de cincizeci de ani, doar în casele nomenclaturiştilor şi în propaganda oficială. A urmat perioada tranziţiei, mai lungă sau mai scurtă, după caz, dar însoţită tot de frustrări pentru majoritatea populaţiei. În sfârşit, dupǎ două generaţii sacrificate, părea că visul se împlinea. Intrasem şi noi în clasa premianţilor lumii (asta părea să fie Uniunea Europeană) - e drept, în ultima bancă, dar, oricum, eram acolo. Aveam în sfârşit dreptul să sperăm. Visul a ţinut în România doar doi ani. Prea puţin pentru a naşte indignări.
Asta nu înseamnă că nu domneşte şi la noi o imensă stare de nemulţumire. Ba, dacă ne uităm la ultimul Eurobarometru (realizat în iunie, publicat la începutul acestei săptămâni), ne aflăm pe ultimul loc - ca de obicei, la egalitate cu vecinii bulgari - în ce priveşte satisfacţia generală faţă de viaţă. După ce toate combinaţiile posibile între principalele trei partide au dezamăgit în egală mǎsură, încrederea în politicienii care fac jocurile a ajuns la nivelul sub care statistic e greu de scăzut.
Există şi o oarecare efervescenţă în a crea noi oferte politice, căci nemulţumirea înseamnă şi aşteptare. La stânga, în afara unor grupuri de discuţii pe internet, concretizările sunt destul de anemice. Partidul lui Dan Diaconescu, deşi afişează un program politic debil, reuşeşte sǎ strângă în sondaje un număr considerabil de opţiuni, care riscă a se transforma în voturi la proximele alegeri, dacă nu va apărea o ofertă mai coerentă din această zonă. Miron Cozma anunţă şi el un partid cu denumire istorică şi ideologie ce pare inspirată din manualele de popularizare a marxismului, căruia nu-i văd un viitor depăşind zona insolitului. Nimic însă care să aducă o reformare dinspre stânga a politicului, dacă facem abstracţie de anemica mişcare autohtonă „Occupy Bucharest", care a reuşit, fără nici un suport mediatic (ba chiar, parcă, boicotată de presă), să strângă cam o sută de „indignaţi" la sfârşitul săptămânii trecute.
O mişcare care pare a se constitui într-o alternativă articulată la actualul establishment politic a apărut, oarecum împotriva cursului evenimentelor din Europa, în zona dreptei - mă refer la Noua Republică, lansată cu multă ştiinţă a comunicării tot săptămâna trecută. Citindu-i programul, găsesc numai idei generoase, cu care e greu să fiu în opoziţie. Însă tocmai aici mi se pare a sta viciul principal al noii construcţii politice - un set de principii nu poate înlocui un program politic. În lipsa acestuia, riscă să nu fie altceva decât un PDL cu faţǎ umanǎ, ceea ce nu-i de ajuns.
Un lucru e limpede: nevoia de schimbare începe să producă. Măsura în care actuala efervescenţă va da naştere unor întruchipări va depinde în primul rând de inteligenţa alegătorilor.
Sursa:
http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/ni-se-preg-teste-ceva-241672.html
