Cobai în robă

În dosul bulversării rostului actului de justiţie stă interesul politic al guvernanţilor de azi, de ieri, dintotdeauna

 

Autor: MARIAN NAZAT

La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se lucrează ca odinioară pe şantierele socialismului multilateral dezvoltat. În schimburi, adică, zi-lumină, ca la Bumbeşti-Livezeni. Parcă şi aud strigătul proletar „Hei, rup! Hei, rup, bum!”, adaptat prezentului scrântit: „Hei, rup! Hei, rup, Jus!”. Completele trec dintr-o sală în alta, cu ochii pe ceas, nu cumva  să  strice planifica­rea pricinilor. Fac pauze scurte, de-o cafea chioară, şi se grăbesc să reintre în şedinţe. Altele sunt îmbarcate în furgonete, laolaltă cu stivele de do­sa­re mucegăite, şi duse în stabilimente de împrumut. În pripă, dregătorii ad­ministraţiei au agăţat pe frontispi­ciul clădirilor coşcovite însemnele im­portantei instituţii. Să ştie lumea că mica reformă duduie, că  furnalul fumegă  continuu... Insultată şi doje­nită de fitecine, Justiţia română şi-a luat de grijă şi depune eforturi su­pra­omeneşti să ţină  pasul cu ocările. Se încordează să le arate de­tractorilor că se poate şi altcumva, că se primeneşte stahanovist. În con­se­cinţă, termenele s-au strâns sufocant, normele de procedură penală sunt tot mai facultative, singurul de­ziderat fiind celeritatea. Miroase a curte marţială, a justiţie controlată politic, şi mă rog, zău!, ca pretoriul să nu se transforme în pluton de  execuţie.
Am devenit cu toţii – magistraţi şi avocaţi – cobai în robă, ţintele  unui experiment nemaiîntâlnit în vremuri părelnic normale. Suntem siliţi să testăm o formulă judiciară specifică stării de necesitate, raţiunii înnoptate. Ni s-a întunecat luciditatea, iar în dosul bulversării rostului actului de justiţie stă interesul politic al guvernanţilor de azi, de ieri, dintotdeauna. Obsesia lor de a-şi subordona plă­mă­ditorii de verdicte judecătoreşti, de a-i anexa făţiş. Astfel s-a pritocit diversiunea ordinară a asmuţirii opiniei publice împotriva  ju­de­că­to­rilor şi procurorilor, defăimarea lor sistematică şi agresivă.  Adesea mă întreb cine îi apără de fapt pe magistraţi, cine? Răspunsul e previzibil şi neliniştitor, căci clasa politică îi va urî de-a pururi, iar presa nu e decât suportul propagandistic al socotelilor de gaşcă efemer stăpânitoare. Nici o intervenţie oficială în lunile dinapoi de la nivelul Înaltei Curţi, de la Consiliul Superior ori de la puzderia de asociaţii profesionale, nici o lămurire, nici o luare de poziţie, nimic! Tăcere vi­no­vată şi nedemnă, de vasalitate asumată aprioric.
Din gura preşedintelui norodul a aflat că magistraţii sunt corupţi şi subminează ordinea de stat prin hotărârile pronunţate. Nişte  sabotori irecuperabili care nu pricep comandamentele sublime  ale  timpului, nişte terorişti inamovibili, musai să fie monitorizaţi permanent. Cu brăţări metalice de e posibil, aidoma infractorilor periculoşi. De aici, insulta a zburat tocmai la Bruxelles, unde europolitrucii au implementat-o în rapoartele ruşinii naţionale. Mişcare perversă, deoarece ea s-a împlinit cu complicitatea fundamentaliştilor de partid pitiţi prin structurile de acolo, preocupaţi să pună presiune pe justiţia de acasă. Fiindcă, declară ei la unison, nu noi, ci ăia de afară sunt scandalizaţi de lipsa noastră de eficienţă, de responsabilitate! Şi uite aşa, duşmanii integrării României în Europa sunt instanţa supremă şi Consiliul Superior al Ma­gis­traturii.
Izbiţi  cu spatele de zid, judecătorii Înaltei Curţi se căznesc de o lună şi ceva să-şi repare imaginea boţită. Liste interminabile de procese, inculpaţi şi martori cu nemiluita, fără  ca cineva să observe că prima instanţă a ţării aduce din ce în ce mai mult cu o judecătorie  de sector. Nimeni nu în­ţelege că încărcarea cu dosare de­păşeşte putinţa unui magistrat, că  le­giuitorul le-a conferit competenţe în cauze care nu justificau asemenea ju­risdicţie derogatorie, că logistica este precară. În schimb, este simplu să fii populist şi să ieşi la televizor  aruncând cu bolovani în trebăluitorii justiţiei. Sigur, parte din vină o poartă chiar ei, dar sunt vinile societăţii în an­samblu, o societate haotică şi laşă, care n-a fost animată vreodată de spirit justiţiar. La urma urmei, dacă salariile şi pensiile nu sunt chip a  fi majorate, dacă  locurile de muncă dispar unul câte unul, dacă criza economică şi financiară ne slăbeşte defel, culpabilizarea justiţiei e la îndemâna  oricui. Este supapa perfectă pentru descărcarea tensiunilor sociale în continuă creştere şi şmecheria electorală cu care aduni voturile prostimii.
Ca niciodată, Justiţia română este în pericol să-şi risipească şi ultima fărâmă de independenţă şi cre­dibilitate. A ajuns, sărmana, să umble desfigurată pe străzile imunde, cu toga sfâşiată de gloata care o lapidează în vaier de bucurie. Netoţii n-au habar că, batjocorind-o, s-au în­frăţit cu diavolul, că au consfinţit să fie victimele abuzurilor imediate şi viitoare. Politicienii au încercuit Sanctuarul Dreptăţii şi asediul se va opri doar în clipa în care pe  sediul din Batiştei va flutura steagul alb al capitulării. Momentul este foarte aproape, îl ghicesc în privirile speriate şi obo­site ale  judecătorilor de la Înalta Curte. În gesturile  lor încetinite, de cobai paralizaţi de frică, în re­sem­na­rea celorlalţi, a avocaţilor, alţi bieţi co­bai la discreţia dresorilor din um­bră. Ca să ne salvăm menirea co­mu­nă,  e nevoie de curaj şi de oleacă de solidaritate, dar noi trăim, din nefericire, în România  veşnicei dezbinări...

Sursa:
http://www.jurnalul.ro/opinii/editorial/cobai-in-roba-594253.html