Sentimentul de securitate

Scris de : Hari Bucur-Marcu 


Am ajuns, din pură întâmplare, la o dezbatere despre acordul dintre România şi Statele Unite ale Americii privind instalarea unor interceptoare de rachete balistice la baza militară de la Deveselu. Organizată de Fundaţia Konrad Adenauer şi de Institutul de Studii Populare, dezbaterea s-a bucurat de prezenţa ministrului român de externe şi a ministrului adjunct de externe american pentru controlul armamentelor şi securitatea internaţională, precum şi de contribuţia unui expert american şi a doi profesori români. Am să mă opresec aici cu descrierea evenimentului, la care au asistat personalităţi ale vieţii ştiinţifice româneşti în domeniul securităţii precum şi un impresionant număr de studenţi bucureşteni.

Ceea ce o să aflaţi din continuarea acestei scrieri este doar o mică sumă de observaţii privind subiectul facilităţii americane de interceptare a rachetelor balistice, care nu sunt menite să contrazică ceea ce s-a spus în favoarea sau împotriva acestuia, ci doar să sublinieze câteva aspecte mai puţin luate în discuţia publică, dar care sunt esenţiale pentru înţelegerea mai aproape de realitate a problemei.
Securitatea naţională este o percepţie!
Adică, securitatea naţională este ceea ce vede şi crede inteligenţa colectivă a unei naţii despre securitatea publicului şi statului, de la ameninţărişi  riscuri evidente sau doar bănuite şi până la mijloace de contracarare a lor şi de promovare a propriilor interese şi opţiuni naţionale.
Securitatea naţională se transformă din percepţii în realităţi doar în momentele de confruntare violentă, cum este războiul, ocazie cu care aflăm dacă percepţiile noastre au fost corecte sau greşite. Bineînţeles că, în acele momente nu putem decât să ne bucurăm, dacă ajungem să câştigăm războiul, în urma faptului că am avut o bună percepţie asupra stării de securitate naţională şi ne-am pregătit corespunzător, sau să deznădăjduim, dacă am pierdut războiul pentru că nu am înţeles nimic din situaţia anterioară acestuia.
Ca orice percepţie, şi sentimentul de securitate naţională poate fi manipulat, cum ştim din experienţa proprie că ne-au fost manipulate atâtea alte percepţii pe care le avem individual sau colectiv. Pentru a preveni această manipulare şi pentru a ne convinge pe noi înşine că avem o percepţie corectă despre condiţia de securitate în care ne aflăm, ne uităm întotdeauna după câteva elemente concrete, tangibile, care ne dau o oarecare siguranţă că suntem pe calea cea bună.
Un asemenea element este puterea militară a unei naţii sau a unei alianţe, cum este România şi NATO. La modul ideal, această putere militară ar trebui să fie suficientă pentru garantarea securităţii naţionale şi colective împotriva oricăror ameninţări şi riscuri identificate şi acceptate în documentele de politică de securitate şi apărare.
Cum, în mod similar, ne uităm la inamicul posibil şi vedem dacă el îşi sporeşte sau nu puterea sa militară şi ne îngrijorăm dacă o face. Sau, ne uităm la aliaţii noştri şi ne bucurăm dacă puterea lor militară este corespunzătoare aşteptărilor, ori devenim neliniştiţi dacă ea este mai slabă decât percepem noi că ar trebui să fie. Aceste adevăruri privind caracterul subiectiv al securităţii, care se obiectivează doar când este prea târziu pentru a mai face ceva, ar trebui avute permanent în vedere când discutăm o sporire a puterii militare a NATO, fie şi cu numai o bază militară făcută de americani în România.
Facilitatea de intercepţie a rachetelor balistice este o realitate!
Concluzia cea mai evidentă este că această facilitate este o sporire a puterii militare dislocată pe teritoriul României, indiferent de cât de precise sau de vagi sunt percepţiile noastre sau ale vecinilor privind riscurile şi ameninţările care justifică o asemenea augumentare a capabilităţii de a interzice lovirea cu rachete balistice. Adică, nu contează că identificăm sau nu ca pe un potenţial agresor sau chiar inamic pe oricare dintre statele de la est de România, pentru că, oricare ar fi acel inamic, rachetele lui nu ar mai putea lovi cu uşurinţă ţinte de pe teritoriul României sau al statelor de la vest de aceasta.
Dacă nici unul dintre aceste state nu coace în laboratoarele sale secrete intenţii de lovire cu rachete a ţintelor din România sau alte state membre NATO, acesta poate să doarmă liniştit. Sau, să se enerveze, dacă vede că planurile lui agresive sunt dejucate prin această nouă capabilitate.
De ce se înfurie Rusia?

Citiţi continuarea pe:
http://www.ziuaveche.ro/opinie/sentimentul-de-securitate-54178.html