Violenţa de partid şi de stat
Ziarele au devenit de necitit, televizoarele, de aruncat din casă. Nu mai ştii dacă se cultivă cu intenţie violenţa sau pur şi simplu ea face parte din reţeta zilei. E o infestare uriaşă a întregului spaţiu public cu o problematică aruncând în derizoriu însăşi viaţa de fiecare zi, raţiunea. Parcă în România nu există justiţie, şcoală, familie, biserică. Poate nici nu există.
A mai avea încredere în actualele instituţii, drept giranţi ai siguranţei publice, reprezintă o gravă eroare, o perpetuare a situaţiei prezente. Sub masca şi adevărul insuficienţei legislative, a crizei de personal, a salariilor reduse, cam toţi funcţionarii publici preferă să folosească locurile de muncă în interes propriu. Aceşti funcţionari publici nu ştiu să aibă şi cum să manifeste o minimă disponibilitate pentru un standard profesional. Nu ştiu să realizeze un fapt evident: instituţia publică implică o seriozitate maximă, un apostolat!
Rădăcinile actualei violenţe vin de departe, dar puteau fi anihilate printr-o abordare corectă a realităţilor şi un status profesional responsabilizat. Imensul aparat de informatori ai securităţii şi versatilul aparat de partid, al partidelor, au pus stăpânire pe România într-o perspectivă tendenţios seculară. Uită, însă, această masă imensă de retardaţi moral că trendul istoriei este altul. Indiferent de avere şi poziţia ocupată în societate, nimeni nu mai poate exercita teroarea. Chiar nimeni. Observaţiile Olandei, referitoare la blocajul accesului la spaţiul Schengen, sunt salvatoare pentru societatea românească, indiferent de posibilele calcule electorale din Ţara Lalelelor.
De oriunde privim, se simte această cultivare a violenţei, a încălcării legilor, venind de la cel mai înalt nivel. În aceste condiţii, e limpede că avem o clasă politică şi administrativă infracţional. De la fosta Securitate şi fostul partid comunist nici nu ne puteam alege cu altceva.
Avem un sistem care trebuie urgent reformat. Spiritul infracţional, cultivat decenii la rând, stă la baza partidelor, a politicii. E vorba despre acel spirit infracţional prin care unii sunt deasupra legii. Pe de altă parte, strategic induse acestei cauze, legile conţin o filosofie a toleranţei faţă de încălcarea drepturilor elementare. Cei puşi să aplice legea au ajuns în aceste condiţii un fel de filosofi ai agresivităţii permanente. Nu întâmplător criminalitatea vieţii publice actuale a împins în faţă tot soiul de inşi care consideră democraţia o proprietate personală.
Am avut câteva oferte de-a lungul timpului de-a lucra în câteva instituţii publice, în prima lor linie, la recomandarea unor persoane care mi-au arătat simpatie şi preţuire. Instinctiv am abandonat orice implicare, costurile personale fiind evidente. Atmosfera acestor instituţii avea şi are ceva concentraţionar. Ele sunt produsul terorii. Cei care care se înrolează în actualele formule de organizare ale statului roman suferă, în marea lor majoritate, transformări handicapante. Decât să ajungi în situaţia unor asemenea personaje, mai bine, de o mie de ori, alegi emigrarea sau neagra marginalizare publică.
Atât cei care concep legile actuale, cât şi cei care le aplică au un raport schizofrenic cu realitatea. Se pare că fiecare are o fişă a postului negociată de interese nu foarte greu de intuit. Lupta politică actuală a ajuns o luptă infracţională, în totalitate. Legile nu conţin doar virgule puse intenţionat unde nu trebuie, ci un fond care conferă perspective sociale abuzului.
Orice deţinător de funcţie publică actuală nu se simte în largul său dacă nu îşi arată potenţialul infracţional, posibilitatea de a lovi. Răul este atât de intrat în alchimia mentală a acestor persoane încât nu exclud varianta unor boli psihice induse de practica incorectă a unor profesii, precum aceea de funcţionar public, respectiv politician. Fără a pune accentul exagerat pe moralitate, riscăm să ne trezim într-un mediu de teroare publică iremediabilă. Însăşi neacceptarea criticii - dreaptă sau nedreaptă, nu contează, în fond construcţia socială este una deschisă - a dus la o alergie administrativă de tip securistic, fiind dovada vie a unui sistem asasinant sub multe aspecte.
Subcultura violenţei s-a instalat aproape oriunde. Se manifestă prin egalizarea unor ipochimeni cu numele sacre ale spiritualităţii, pe bani publici. O vezi acolo unde un preot îl sfâşie pe un sărman. O trăieşti când strada a ajuns proprietatea legalizată a infractorilor, iar oficialităţile surâd, spunând că aşa este în democraţie. O vezi în şcoli, unde profesorii au ajuns nişte sclavi. O vezi când unui bătrân îi este falsificată semnătura spre a fi aruncat în stradă. O vezi când fiecare e împotriva celuilalt prin jocul social propus de nişte inşi care nu sunt decât parte a unui sistem criminal.
De această violenţă sunt vinovaţi cei care au călătorit în Vest, ani şi ani, tăcând asupra situaţiei din ţară. Ei înşişi au fost avocaţi ai violenţei de atunci şi de azi. Acum îi regăsim pe podium, vor chiar recunoştinţa publică. Ar fi de dorit să nu-i mai vedem acolo. De această violenţă este vinovată societatea, care s-a lăsat confiscată de tot felul de impostori.
Astăzi, violenţa în România este o stare cotidiană, identificabilă oriunde. Absolut oriunde.
Desigur, partidele actuale şi infrastructura lor, aparatul de stat, au consolidat această monstruozitate generatoare de situaţii în care, cu siguranţă, ele nu mai pot fi salvatorul.
Sursa:
http://www.cotidianul.ro/violenta-de-partid-si-de-stat-175751/
