Stăpânul târgului

Scris de : Hari Bucur-Marcu

Astăzi, luni, 19 martie 2012, după prânz, se va dezbate, la Primăria Generală a Bucureştilor, un proiect de hotărâre pentru înfiinţarea unui spaţiu de dezbatere publică în zona Pieţii Universităţii. Proiectul a fost iniţiat de domnii de la Pro-Democraţia, o organizaţie care face ce îi spune numenele şi de câţiva consilieri municipali, ale căror nume vor intra în istorie abia după ce proiectul lor va deveni lege.

Deşi aparent născută după modelul occidental al potecilor din noul parc, care nu sunt trasate de peisagistul care a proiectat parcul, ci consolidate după ce trecătorii pe acolo indică pe unde vor ei să meargă, ideea principală din proiect este o prostie, la fel ca şi modul de realizare al acesteia. Este ca şi cum ai legifera că ai dreptul să respiri, dar numai în anumite locuri şi anumite condiţii şi, mai ales, numai cu aprobarea Primăriei şi a măriei sale primarele.

Şi scriu că este o prostie pentru că „proiectul” prevede chestii de tipul dotării „agorei”, adică a locului de dezbateri publice, cu băncuţe şi toalete ecologice, în schimbul limitării prezenţei „demonstranţilor” pe ore şi pe număr de capete şi al obţinerii aprobării de la Primărie pentru a vorbi în public.

Chiar dacă nu aş fi ştiut nimic despre conţinutul hotărârii, numai simplul fapt că, între autori, se află Pro-Democraţia mi-ar fi dat serios de gândit şi m-ar fi îndemnat să cred că avem de-a face cu o prostie. Asta pentru că Pro-Democraţia este, de fapt, domnul Cristian Pârvulescu, cel care a „inventat” struţo-cămila votului uninominal pe bază partide, care a făcut posibilă toată oroarea parlamentară în care ne bălăcim de la ultimile alegeri generale încoace, de nu mai poate nimeni să vină să îşi ofere serviciile sale cetăţenilor fără să fie înregimentat într-un partid politic consacrat.

Avem aici de a face aici cu simptomul cel mai urât al culturii şi civilizaţiei româneşti, cel al stăpânirii spaţiului public de către indivizi cu tupeu, la propriu şi la figurat. Bucureştii, prin excelenţă, oferă nenumărate exemple ale acestui simptom. Oriunde este un spaţiu public, se trage un gard, pentru ca numai unii să fie numai ei stăpâni pe acel loc. Sau, dacă este vorba de un spaţiu public de parcare a maşinii, se trage o linie pe carosabil şi se taxează posesorul maşinii parcate ca şi când locul era adus de acasă de la mămica lui, de cel ce taxează. Funcţionarul este stăpânul ghişeului la care lucrază pentru public, iar primarul este stăpânul sectorului său, ori chiar al Bucureştilor, dacă este general.

Acum vin unii să se facă stăpâni peste locul unde demonstranţii de toate felurile vin să îşi spună păsurile. Şi s-au gândit ei, aşa „dăştepţi” şi „umblaţi pe afară” cum sunt, să îi zică locului aceluia „Agora”, pe când, de fapt, prin hotărârea lor de consiliu, vor să transforme Piaţa într-un amărât şi prozaic târg al căror stăpâni să fie tot ei.

Problema este că, deoarece au tupeu, s-ar putea să le şi meargă. Şi, tot pentru că au tupeu, nici nu le putem spune să le fie ruşine, pentru că nu le este, din fire.

Sursa:
 http://www.ziuaveche.ro/opinie/stapanul-targului-80465.html