Prea multe antipatii cordiale
Autor: LUCIAN AVRAMESCU
JURNALUL UNUI DEZERTOR
Comportamentul politic al românului atenuează revolte şi şterge iute linia de demarcaţie dintre două tabere care se bat. Beligeranţii, imbatabili în gestică, antipatizându-se profund (deşt mijlociu împungând aerul, cu semnificaţia că i-ai tras-o adversarului, cot frânt în sus, cu pumnul făcut măciucă, bătaia cu palma a dosului întors spre inamic, nu la urmă de tot înjurătura de mamă şi sictirul verbal), se împacă şi se înmoaie instantaneu. Toate acestea sfârşesc în pupături. Unde? La o bere. Halba ne-a împiedicat, mai mult decât lipsa concentrării ştiinţifice sau financiare, să fabricăm bomba atomică şi să devenim putere mondială. Sunt popoare de trei ori mai puţin numeroase care învârt lumea pe deget. Unii s-au procopsit cultivând lalele, alţii vânzând produse din ciocolată. Noi n-am devenit vrednici de avere nici vânzând aurul de sub tălpi, fiindcă ni s-a părut incomod să scormonim după el cu vârful pantofului. De ce am început aceste rânduri cu politica? Fiindcă aici ne mişcăm leneş şi aburiţi ca la birt. Pentru că aici, remarc, îşi fac mendrele prea lesne panglicarii, ocupând locul luptătorilor adevăraţi, muhaielele ajung să vorbească în numele nostru la Bruxelles, iar un golan de port sau cartier poate sui neîmpiedicat ierarhiile, până la treapta cea mai de sus.
Nu vreau să fiu priceput greşit. Nu trebuie tranşat totul cu sânge de gladiatori în arenă, dar e prea multă lentoare în bătălii şi prea multe antipatii se încuscresc la grătarul cu mici. Din focul luptelor politice ar trebui să iasă, curat de microbi, metalic şi lucios în avântul lui spre viitor, trupul naţiei. Foc al luptelor, am zis? Hai-da, de! Bătaie cu perne, urma luptelor purtate peste zi sub forma unui fulg rămas pe haină şi în care nevasta identifică o posibilă staţionare în aşternut străin, în drumul spre casă, al soţului. Politicienii de la bucate, legitimaţi prin năprasnice înjurături reciproce în trecutul nu tocmai îndepărtat, sunt depistaţi înfulecând frăţeşte acelaşi bulan rumenit de curcan, cu toate că se dau din secte diferite. Nastratin, auzindu-i pe unii cum se ceartă sub fereastra lui noaptea, iese, punându-şi în cârcă plapuma, fiindcă afară era ger. Se întoarce în casă fără plapumă, lămurit. De ce se certau oamenii aceia? – îl chestionează nevasta. Iaca, zice Nastratin, fericit de descoperirea unui adevăr, pentru plapuma noastră se certau. Cum o luară, se-mpăcară! Prea multe duşmănii cordiale la noi, prea mulţi combatanţi care se împacă la o bere după ce poporul mai plăteşte un rând. Scriu cu amărăciune aceste rânduri după ce, fără să vreau, am asistat la o cumetrie între adversari care, la televizor, mimează îndârjirea. Unii nu-i cred, dar ce contează? La noi, singurul farsor de clasă, capabil să mintă, să plângă şi să ucidă cu sânge rece (înjunghiat de el, abia dacă mai respiră propriu-i popor) este Traian Băsescu. La el, când avantajul pică gros, tâlharii devin indispensabili prin merite, fireşte patriotice, hoţii - oameni cinstiţi, iar curvele - fecioare cu care deschizi un butic de desenat cruci pe burtă.
Nu vreau să fiu priceput greşit. Nu trebuie tranşat totul cu sânge de gladiatori în arenă, dar e prea multă lentoare în bătălii şi prea multe antipatii se încuscresc la grătarul cu mici. Din focul luptelor politice ar trebui să iasă, curat de microbi, metalic şi lucios în avântul lui spre viitor, trupul naţiei. Foc al luptelor, am zis? Hai-da, de! Bătaie cu perne, urma luptelor purtate peste zi sub forma unui fulg rămas pe haină şi în care nevasta identifică o posibilă staţionare în aşternut străin, în drumul spre casă, al soţului. Politicienii de la bucate, legitimaţi prin năprasnice înjurături reciproce în trecutul nu tocmai îndepărtat, sunt depistaţi înfulecând frăţeşte acelaşi bulan rumenit de curcan, cu toate că se dau din secte diferite. Nastratin, auzindu-i pe unii cum se ceartă sub fereastra lui noaptea, iese, punându-şi în cârcă plapuma, fiindcă afară era ger. Se întoarce în casă fără plapumă, lămurit. De ce se certau oamenii aceia? – îl chestionează nevasta. Iaca, zice Nastratin, fericit de descoperirea unui adevăr, pentru plapuma noastră se certau. Cum o luară, se-mpăcară! Prea multe duşmănii cordiale la noi, prea mulţi combatanţi care se împacă la o bere după ce poporul mai plăteşte un rând. Scriu cu amărăciune aceste rânduri după ce, fără să vreau, am asistat la o cumetrie între adversari care, la televizor, mimează îndârjirea. Unii nu-i cred, dar ce contează? La noi, singurul farsor de clasă, capabil să mintă, să plângă şi să ucidă cu sânge rece (înjunghiat de el, abia dacă mai respiră propriu-i popor) este Traian Băsescu. La el, când avantajul pică gros, tâlharii devin indispensabili prin merite, fireşte patriotice, hoţii - oameni cinstiţi, iar curvele - fecioare cu care deschizi un butic de desenat cruci pe burtă.
http://www.jurnalul.ro/editorial/prea-multe-antipatii-cordiale-608005.htm
