55 de ani de la moartea lui Constantin Brâncuşi
Autor: CARMEN ANGHEL
Constantin Brâncuşi s-a urcat binişor pe spatele Păsării Măiastre la 16 martie 1957 şi a zburat acolo unde formele sunt pure... Nedumerirea noastră a celor ce ne chinuim să-l înţelegem e cum a ajuns el să facă aici pe pământ formele pure? Cum a putut să facă piatra, bronzul, marmura să zboare, să ţipe, să cânte, să se unduiască?
"Multe şi stufoase probleme le pui oamenilor, Constantine... Tu cum te-ai defini? Ce eşti?" Şi Brâncuşi spuse: "Toţi mă caută în complicat. Eu locuiesc în simplu... Problema e la mintea cocoşului....? (...) Sunt oul lui Columb..." – dialog cu Camil Ressu, la Paris.
"Brâncuşi a fost un mister de om" – Miliţa Petraşcu.
Ce fiori trebuie să fi trecut prin inimile celor care intrau în atelierul lui din pretenţiosul Paris, atelierul în care încercase să-şi creeze spaţiul pur şi util al unei case ţărăneşti.
"A intra în atelierul lui Brâncuşi era ca şi cum ai fi pătruns într-o altă lume: culoarea albă năpădea până şi cuptorul de cărămizi, făcut de însuşi Brâncuşi, şi hornul, fiindu-i accentuată pe alocuri de câte un butuc de stejar cioplit cu barda ori cu razele metalice auirii ale vreunei forme dinamice şi polisate, aşezate pe un piedestal. În atelier nu se afla nici un obiect care să provină din magazine: nu existau nici scaune, nici mobile (Brâncuşi evita mobilele prea comode, spunând că «prea mult confort te predispune la lene şi îţi fură din energie». (amintiri ale Miliţei Petraşcu)...) Un cilindru de ghips dur şi alb, cu un diametru de doi metri, înfipt în pământ, folosea drept masă, iar câteva trunchiuri de copaci găunoşi – drept bănci; pe ele erau azvârlite perne mici, făcându-le astfel mai plăcute".
"În atelierul lui Brâncuşi am avut sentimentul minunat al veşniciei." (Barbara Hepworth)
Brâncuşi a fost un mister de om... Conştient de valoarea lui încă din copilărie, a făcut orice să ajungă să fie el însuţi, să creeze ca el, nu ca alţii.
Ultimele zile ale lui Brâncuşi? "... de-a latu laviţei, proptit cu spatele de perete, stătea un fel de Moş Crăciun; nemişcat, cu braţele de-a lungul trupului, cu picioarele-i atârnându-i grele... Frumos, cu faţa îmbujorată, cu barba zvâcnind în sus, albă, cu reflexe roşcovane.... Stătea într-o nemişcare totală. Era indiferent? Aşa părea, dar ochii îi umblau de colo-colo. Maliţioşi, iscoditori, mobili, ne priveau. Mai mult: ne pipăiau parcă (...)" (amintirile lui Eugen Jebeleanu)
"În ziua de 16 martie 1957 Brâncuşi spuse: «Sunt în faţa perdelei celei negre. Nimic nu mă mai interesează. Vreau să mor. (...) Ştiu că mi-a sosit clipa cea de pe urmă. Da! Viaţa omului e scurtă dacă priveşti înapoi. Dar e o greşeală să faci asta. Timpul nu înseamnă nimic – este nimic. Ceea ce ai făcut e important.
Şi aici – era prea slăbit pentru a-şi întoarce capul sau ridica mâna – aici e munca mea, aici sunt sculpturile mele. Le-ai văzut pe toate. Mai uită-te o dată la ele, le părăsesc acum. (Râse uşor). Dar nu pot să le părăsesc de vreme ce ele sunt eu. Da, da. Sunt eu. Du-te şi uită-te la ele. Mă vei vedea pe mine, pe Constantin Brâncuşi, acolo. Îţi vor vorbi chiar cu vocea mea. Îţi vor spune gândurile, sentimentele mele.» Închise apoi ochii. Pentru totdeauna."
Poate că a regretat că moare pentru că, aşa cum recunoştea, îi era dor de ţară. Privea mult albumele cu fotografii din locurile natale.
Dar Brâncuşi (19 februarie 1876 – 16 martie 1957) a trăit şi a lucrat cu bucurie. Spunea "Viaţa mea nu a fost decât o înşiruire de evenimente minunate".
Una dintre cele mai mari minuni este că ne-a lăsat nouă Ansamblul de la Târgu Jiu, a lăsat lucrările sale care "au îmbogăţit întreg Universul", după cum spunea Eugen Jebeleanu, şi ne-a mai lăsat bucuria să putem spune: Constantin Brâncuşi este român.
NR: citatele au fost preluat din volumul "În căutarea lui Brâncuşi", de Dumitru Daba
"Multe şi stufoase probleme le pui oamenilor, Constantine... Tu cum te-ai defini? Ce eşti?" Şi Brâncuşi spuse: "Toţi mă caută în complicat. Eu locuiesc în simplu... Problema e la mintea cocoşului....? (...) Sunt oul lui Columb..." – dialog cu Camil Ressu, la Paris.
"Brâncuşi a fost un mister de om" – Miliţa Petraşcu.
Ce fiori trebuie să fi trecut prin inimile celor care intrau în atelierul lui din pretenţiosul Paris, atelierul în care încercase să-şi creeze spaţiul pur şi util al unei case ţărăneşti.
"A intra în atelierul lui Brâncuşi era ca şi cum ai fi pătruns într-o altă lume: culoarea albă năpădea până şi cuptorul de cărămizi, făcut de însuşi Brâncuşi, şi hornul, fiindu-i accentuată pe alocuri de câte un butuc de stejar cioplit cu barda ori cu razele metalice auirii ale vreunei forme dinamice şi polisate, aşezate pe un piedestal. În atelier nu se afla nici un obiect care să provină din magazine: nu existau nici scaune, nici mobile (Brâncuşi evita mobilele prea comode, spunând că «prea mult confort te predispune la lene şi îţi fură din energie». (amintiri ale Miliţei Petraşcu)...) Un cilindru de ghips dur şi alb, cu un diametru de doi metri, înfipt în pământ, folosea drept masă, iar câteva trunchiuri de copaci găunoşi – drept bănci; pe ele erau azvârlite perne mici, făcându-le astfel mai plăcute".
"În atelierul lui Brâncuşi am avut sentimentul minunat al veşniciei." (Barbara Hepworth)
Brâncuşi a fost un mister de om... Conştient de valoarea lui încă din copilărie, a făcut orice să ajungă să fie el însuţi, să creeze ca el, nu ca alţii.
Ultimele zile ale lui Brâncuşi? "... de-a latu laviţei, proptit cu spatele de perete, stătea un fel de Moş Crăciun; nemişcat, cu braţele de-a lungul trupului, cu picioarele-i atârnându-i grele... Frumos, cu faţa îmbujorată, cu barba zvâcnind în sus, albă, cu reflexe roşcovane.... Stătea într-o nemişcare totală. Era indiferent? Aşa părea, dar ochii îi umblau de colo-colo. Maliţioşi, iscoditori, mobili, ne priveau. Mai mult: ne pipăiau parcă (...)" (amintirile lui Eugen Jebeleanu)
"În ziua de 16 martie 1957 Brâncuşi spuse: «Sunt în faţa perdelei celei negre. Nimic nu mă mai interesează. Vreau să mor. (...) Ştiu că mi-a sosit clipa cea de pe urmă. Da! Viaţa omului e scurtă dacă priveşti înapoi. Dar e o greşeală să faci asta. Timpul nu înseamnă nimic – este nimic. Ceea ce ai făcut e important.
Şi aici – era prea slăbit pentru a-şi întoarce capul sau ridica mâna – aici e munca mea, aici sunt sculpturile mele. Le-ai văzut pe toate. Mai uită-te o dată la ele, le părăsesc acum. (Râse uşor). Dar nu pot să le părăsesc de vreme ce ele sunt eu. Da, da. Sunt eu. Du-te şi uită-te la ele. Mă vei vedea pe mine, pe Constantin Brâncuşi, acolo. Îţi vor vorbi chiar cu vocea mea. Îţi vor spune gândurile, sentimentele mele.» Închise apoi ochii. Pentru totdeauna."
Poate că a regretat că moare pentru că, aşa cum recunoştea, îi era dor de ţară. Privea mult albumele cu fotografii din locurile natale.
Dar Brâncuşi (19 februarie 1876 – 16 martie 1957) a trăit şi a lucrat cu bucurie. Spunea "Viaţa mea nu a fost decât o înşiruire de evenimente minunate".
Una dintre cele mai mari minuni este că ne-a lăsat nouă Ansamblul de la Târgu Jiu, a lăsat lucrările sale care "au îmbogăţit întreg Universul", după cum spunea Eugen Jebeleanu, şi ne-a mai lăsat bucuria să putem spune: Constantin Brâncuşi este român.
NR: citatele au fost preluat din volumul "În căutarea lui Brâncuşi", de Dumitru Daba
Sursa:
http://www.jurnalul.ro/calendar/55-de-ani-de-la-moartea-lui-constantin-brancusi-607205.htm
