Pentru tele-cultura lui Traian Băsescu

A umili şi umilinţă în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX)

UMILÍ, umilesc, vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A (se) pune într-o situaţie de inferioritate (neîndreptăţită); a (se) înjosi. 2. Refl. A adopta o atitudine de supunere, de smerenie faţă de cineva sau de ceva. – Din sl. umiliti. Cf. umil.
Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a
umilí (-lésc, -ít), vb. – 1. (Refl.) A se căi, a avea o atitudine smerită, a se comporta creştineşte. – 2. A se înjosi. – Var. înv. omili. Sl. umiliti sę „a se căi" (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 196; Tiktin). În sensul al doilea, care pare modern, trebuie să fi influenţat fr. humilier. Der. propusă de Scriban, din sl. umaliti „a micşora", nu pare probabilă. – Der. umilenie, s. f. (căinţă, mustrare de cuget), înv.; umilinţă, s. f. (înv., devoţiune, pietate; smerenie); umil, adj. (modest, smerit), din lat. humilis (sec. XIX), asociat cuvintelor precedente; umilitor, adj. (înjositor)
UMILÍNţĂ, umilinţe, s. f. 1. Sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere. ♦ (În morala creştină) Atitudine umilă, smerită a omului în faţa divinităţii; smerenie. ♦ Slugărnicie. 2. Situaţie umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umileşte, ofensează; ofensă. – Umili + suf. -inţă.)

Sursa:
 http://www.cotidianul.ro/a-umili-si-umilinta-in-dictionarul-explicativ-al-limbii-romane-dex-175808/