de CRISTIAN GHINEA
Am scris săptămâna trecută despre alegerile primare organizate de Partidul Socialist Francez. Pentru cine nu a apucat să citească: 2,7 milioane de oameni au votat în Franţa în alegerile organizate de un partid, aceştia nefiind doar membrii partidului, ci orice doritor dispus să doneze un euro. După ce săptămâna trecută am discutat situaţia din PSD prin prisma acestui exemplu, ajung acum la PDL. Adoptarea Codului etic pentru care s-a bătut Macovei aduce partidul într-o nouă situaţie paradoxală: cine îl aplică? Adoptarea unei reguli e doar primul pas şi cel mai puţin costisitor pentru cei care ar putea fi deranjaţi de respectiva regulă. Nu a fost un pas uşor însă, e nevoie de tăria psihică a Monicăi Macovei să stea la masă cu grangurii partidului şi să le bage pe gât un set de reguli care strică apele multora. Noi, ăştia de scriem prin presă despre etică politică, avem o viaţă uşoară; la urma urmei, publicul nostru ţine cu noi. Ce face Macovei e o formă de curaj cu totul special: se bate pentru ideile astea acolo unde contează, având publicul ei (adică cei pe care încearcă să-i disciplineze) împotriva sa.
A trecut ceva vreme de când congresul PDL a ales-o în funcţia pe care o ocupă în partid. De atunci până acum a făcut ceea ce a promis congresului: a promovat nişte criterii etice interne. Dar şi ceilalţi colegi din conducere au fost aleşi de acelaşi congres. Deci unde este legitimitatea? Asta este problema cu genul acesta de organizaţie în care oamenii se aleg în culise, prin negocieri la vârf şi cu baza de votanţi atent controlată. I-au dat Monicăi Macovei o funcţie acolo, în speranţa că poate tace odată. Ea nu s-a prins de schemă şi nu a tăcut. Acum ce ne facem? Ar trebui să meargă înapoi la popor, vorba lui Traian Băsescu. Dar cine este poporul pedelist? Şi aici este situaţia cu totul paradoxală a PDL, pentru că este partidul care a avut recent un „popor" în spate. El a fost vizibil când cu suspendarea lui Traian Băsescu, pe când preşedintele era încă foarte popular şi făcea băi de mulţime regulate.
Efervescenţa din jurul lui Mihai Neamţu şi a manifestului Noua Republică este elocventă: un public fără partid, în căutarea unuia. Ideile sub care Neamţu strânge oameni (şi bine că o face) nu reprezintă vreo revoluţie sau vreo reinventare a ideologiei. Dimpotrivă, sunt câteva principii de bun-simţ cu care centru-dreapta a câştigat anterior alegerile în România (1996, 2004): onestitate, anticomunism, liberalism economic. De ce sunt trădate mereu şi mereu aceste idei atunci când partidele ajung la guvernare? Cred că răspunsul trebuie căutat în defectul sistemic al partidelor noastre: ele chiar sunt o structură construită piramidal. Blaga are dreptate în modul său: el este un vameş ajuns om politic de succes, deşi nu s-a schimbat niciodată. Şi un tip ca Blaga poate avea succes atât timp cât partidele noastre seamănă mai mult cu o circă de miliţie. Întrebarea-cheie este: cine ar trebui să reamintească liderilor de partide despre valori? La primele lecţii de politologie din facultate am aflat definiţia unui partid: un partid este o organizaţie de oameni care se asociază pentru a influenţa puterea politică spre a pune în practică un set de valori. Asta e în teorie. În practică, partidele noastre sunt cluburi de oameni din elita centrală şi locală care se organizează pentru a-şi distribui între ei funcţii, iar pentru a masca această poftă de putere îşi organizează de sus în jos reţele clientelare de distribuit rente, reţele pe care în mod ilegitim le numesc „partide". Cu alte cuvinte, la noi structura controlează baza de partid, nu invers.
În cazul PDL însă, situaţia e mai delicată decât la alte partide: acolo structura de cadre a partidului trebuie să facă eforturi să înăbuşe organizarea spontană de la bază. Sprijinul public al oamenilor pentru Monica Macovei, efervescenţa pe net în jurul unor platforme ca Noua Republică şi Madame Blogary enervează sistemul de lideri cocoţaţi la vârful PDL. Sunt convins că liderii PDL din categoria Oltean-Blaga îl invidiază sincer pe generalul de intendenţă Gabriel Oprea: uite, dom'le, ce băiat descurcăreţ, în loc să facă un partid şi să se chinuie să intre în Parlament, şi-a făcut un grup parlamentar şi acum se chinuie să facă şi un partid. Când i se face de un congres, adună sute de pişcotari cu autobuzele. Când vrea sedii în teritoriu, ordonă primarilor să dea sediu de la stat. Când vrea primari în teritoriu, ordonă statului să strângă nişte primari de părţile sensibile, apoi le face o ofertă de nerefuzat să intre în partidul său. UNPR şi Gabriel Oprea reprezintă forma pură, diamantul cizelat, al sistemului nostru de partide: reţeaua clientelară perfectă, pură, nederanjată de „prostiile" despre ideologie, fără nici o bază de public, fără nici o durere de cap. Vasile Blaga poate doar saliva uitându-se la UNPR. Problema UNPR este că nu poate câştiga alegerile. Dacă statul ar putea să ne ia pe toţi la prefectură la o discuţie mică, unde să ni se arate vreun dosar, atunci UNPR ar avea şanse. Dar statul nu poate face cu toţi cetăţenii ceea ce face cu primarii şi cu parlamentarii racolaţi de UNPR. Deci UNPR este util doar între alegeri şi complet inutil la alegeri. Şi problema PDL este că, pe măsură ce se apropie alegerile, cu atât mai mult trebuie să bage în seamă baza, poporul „pedelist".
Cristian Ghinea este director al Centrului Român de Politici Europene
Sursa:
http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/invidia-fata-de-gabi-oprea-243182.html
