Ca o văduvă de război, Ziua Naţională

O zi naţională în care naţiunea nu prea mai e

 

Autor: LUCIAN AVRAMESCU

Uniforma din primul mare război, cel de reîntregire, purtată de bunicul meu Victor Avramescu, a stat ani de zile într-un cufăr. Bunica Maria o scotea uneori, o peria cu migală şi plângea. Îşi plângea bărbatul care n-a murit la Mărăşti, ci după al doilea război, când ruşii l-au găsit chiabur, primar liberal şi, ca atare, duşman al poporului. După ce a murit şi bunica, rămasă văduvă nu de război, ci de pace, fiindcă prigonirea bătrânului s-a petrecut în vremuri de pace, pă­rinţii mei au dăruit, alături de alte obiecte, acea uniformă militară  pri­mu­lui muzeu al satului din Sân­ge­ru.

Zic primul, fiindcă muzeul a suferit preschimbări, iar unele valori au plecat mai apoi la Ploieşti. Îmi potriveam uneori, nevăzut de ai mei, uniforma care îmi venea mare şi mă admiram în oglinda din odaia care mirosea me­reu a naftalină. Şapca, pe care am văzut-o apoi şi-n filme, aproape că mi se potrivea. Capul meu a avut ne­şan­sa unui număr mare, iar în armata pe care aveam s-o fac la rându-mi, jucându-mă de-a războiul pe dea­lu­ri­le de lângă Lipova, pe Mureş, gă­seam greu un chipiu care să-l încapă. Uniforma bunicului, de soldat al Re­ge­lui Ferdinand, a rămas însă neega­lată în puterea de a face sufletul meu să vibreze, să se împăuneze cu băr­bă­ţie şi să se considere vrednic de înaintaşi. Înariparea aceea de copil vestea ce­ea ce aveam să învăţ la şcoală sub nu­mele patriotism?

Peste două zile, pe sub Arcul de Triumf vor defila detaşamente din ceea ce a rămas din armia română. Va fi 1 Decembrie, Ziua Marii Uniri, Ziua Naţională. O zi naţională în care naţiunea nu prea mai e. Îm­brân­cită nu doar în prăpastia sărăciei, ci – pe căi aproape criminale – în cea, şi mai adâncă, a pierderii conştiinţei de sine. Preşedintele însuşi, simbol (ha­lal simbol!) şi garant al acestei conştiinţe că suntem un popor cu va­lori validate în timp, cu o istorie care me­rită cinstită şi apărată de molima ui­tării, cu eroi şi spirite alese care stau la loc de cinste în panteonul universal, ne îndeamnă s-o ştergem cât mai putem afară, să ne ducem nouă mii de ani, unde vom vedea cu ochii, fiindcă aici nu prea mai e nimic de făcut. Ar mai fi de făcut doar, oricât de departe am ajunge, să-l votăm pe el şi armata lui mercenară.

Plecaţi, cât mai iute şi cât mai departe, dar nu uitaţi să mă votaţi. Am ales deja emisari care să se ocupe de treaba asta, iar dacă voi uitaţi să votaţi, nu vă ofiliţi, vă vor pune ei ştampila, din ofi­ciu, unde trebuie. Pa, popor ro­mân! Aici avem treabă, eu, frate-meu Mircea, coana Udrea, Boc, ceilalţi prădători calificaţi ai banului public împrăştiaţi în toate guberniile, în toate intersecţiile pe unde trec gologanii. Am revăzut într-o emisiune excelentă a lui Adrian Ursu imaginea de coşmar în care preşedintele actual dădea mâna cu madam Andreescu, umezită toată de emoţie (parcă aşa o cheamă pe păpătoarea de bani instalată în fruntea Secretariatului General al Guvernului) şi evitând mâinile preşedinţilor care l-au precedat în Deal.

Şi golănia asta se petrecea lângă Arcul Întregitorului, de Ziua Naţională a României. Am pri­mit cu bucurie la Sângeru ecouri le­ga­te de proaspăt tipăritele mele cărţi de publicistică, „Ciorne 2”, „Ciorne 3” şi „Ciorne 4”. Un bu­cu­reş­tean care a venit să viziteze Mu­ze­ul Pietrei şi să-mi cumpere cărţile, cu o maşină în care au mai încăput doi băieţi şcolari, soţia şi mama, aceasta din urmă cunoscătoare a căr­ţilor mele din tinereţe, m-a chestio­nat şăgalnic într-o problemă la zi. Ştiţi de ce îl susţine Sebastian Lăzăroiu, sfetnicul prezidenţial, pentru funcţia vacantă de al doilea om în stat pe Marko Bela? Nu apucasem să aflu decât că maghiarii vor avea propriul candidat la şefia Senatului. Ima­gi­na­ţi-vă, mi-a spus acest bucureştean, me­­dic de profesie, că opoziţia va în­cer­ca să ducă mai departe ideea de­bar­cării pre­şe­din­te­lui.

Asta şi face, zic, sau aşa lasă să se înţeleagă. Ce vor spune ale­gă­to­rii, în forţa cărora stă demersul suspendării? – mă în­trea­bă bucureştea­nul, înălţând din sprân­cene. Îl dăm jos pe ăsta şi lăsăm la cârma ţării un maghiar? Nu se în­torc în morminte eroii, martirii din Ar­­deal, Avram Iancu? Nu vi se pare că în mod diabolic Băsescu dă peste cap din start acest demers, profitând de prostia comisă de opoziţie. Cine, câţi vor mai vota pentru suspendare da­că, aşa cum vorbeşte, în numele Co­­trocenilor, Lăzăroiu, la Senat va veni un ungur? Va deveni Băsescu răul cel mai mic? Ne va îmbrobodi el iar?

M-am uitat în urma acestor oa­meni. Dăduseră colţul şoselei, iar eu tot stăteam, agăţat parcă într-un piron ne­vă­zut, cămaşă inertă (aşa ieşisem la poartă), golită de trup fiindcă frigul ui­ta­se să mă atingă. Va fi Ziua Na­ţi­o­na­lă? Zi mai avem. Mai complicat e cu naţiunea care începe să nu mai fie, împrăştiată ca o turmă în care au dat lupii şi nimeni nu mai e în stare să che­me adunarea, să strângă rătăciţii şi înstrăinaţii şi să le resădească în­crederea şi mândria că suntem o patrie.

Sursa:
http://www.jurnalul.ro/editorial/ca-o-vaduva-de-razboi-ziua-nationala-597820.htm