Prof. doctor în sociologie Radu Baltasiu:
Politica nu mai diferă cu nimic de manea: bani, femei şi duşmani!
Trăim într-o societate bolnavă?
Eu aş spune că este mai degrabă îmbolnăvită, în sensul în care aş mai disculpa-o puţin. Dacă spunem că este bolnavă, pare puţin cam rea, aşa... Care ar fi motivele pentru care a ajuns aşa de îmbolnăvită? Este o societate abandonată, părăsită de cei care ar trebui să o conducă, şi aici nu mă refer numai la politicieni, ci şi la mulţi intelectuali care au ajuns nişte culegători-vânători de granturi europene, intelectuali pentru care interesul public este în cel mai bun caz un gest de idealism excesiv.
Să începem cu politicienii!
Au încurcat priorităţile; în loc să fie educaţia prima prioritate, nu e clar cu ce ne ocupăm. Ne jucăm de-a reorganizarea administrativă. În esenţă, unde este educaţia în procesul de reorganizare administrativă? Ce universităţi au fost întrebate? Ce studii au fost comandate şi pe ce se întemeiază actul politic? Pe o părere personală, pe părerea unui conclav? De ce mai există atunci Universitate şi Academie dacă acestea nu sunt întrebate?
O altă problemă este reforma, aşa-numita reformă a sistemului bugetar, reacţia la criză. Unde este mediul intelectual românesc, mediul de cercetare care are aici decizia la criză, cine a fost consultat dintre cei care sunt plătiţi de oamenii de rând, din taxe şi impozite pentru a gândi? A fost cineva întrebat? Dacă nu au fost întrebaţi, sau au fost întrebaţi foarte puţini, atunci nici învăţământul, nici academia nu sunt consideraţi factori constitutivi ai statului, devin nebăgaţi în seamă şi bugetaţi în consecinţă. Există o fractură între mediul care decide, mediul care cunoaşte şi cei care execută sau care suportă consecinţele.
Cei care decid se consultă în cercul lor mai mult sau mai puţin restrâns, iar părerile societăţii constituite pentru a gândi nu sunt luate în calcul. Şi atunci intervine paragina.
Care este boala puterii?
În primul rând, puterea este bolnavă de neştiinţă. În al doilea rând, este bolnavă de autosuficienţă, de demagogie. Atunci când nu ştii, dar faci fără să ştii, se cheamă demagogie. La fel când încerci să fii pe placul maselor, intuindu-le dorinţele, dar neacţionând conform acestor dorinţe. Elitele în general, guvernante sau negurvenante, practică această demagogie în mod vizibil, practicând pe faţă furatul căciulii de pe-o zi pe alta.
Există soluţie pentru ieşirea din acest impas?
Da, prin punerea în acord a ţării reale cu ţara legală, prin intermediul cunoaşterii, prin punerea universităţilor la treabă. Universităţile supravieţuiesc la această oră prin aşa-numitele proiecte europene, care au foarte puţină legătură cu problemele societăţii româneşti. Practic, societatea românească nu are comanditar în cunoaştere. Nu există nimeni care să ceară cunoaştere din teritoriu. Nici o instituţie abilitată în stat nu are nevoie de studii pentru a-şi implementa politicile. Nu e nevoie de specialişti şi se lucrează după ureche. Este un soi de taraf generalizat, deşi taraful e superior, are o ordine. Există totuşi o disciplină tradiţională în muzica respectivă. N-am vrut să folosesc un alt termen pentru o zonă degradată a tarafului.
De ce să nu-l folosim? Presupun că e vorba de manelizare...
Exact! Este o manelizare generalizată. Acum, politica nu diferă cu nimic de manea. Totul se rezumă la bani, femei şi duşmani. Aceştia sunt termenii în care acţionează azi politicul.
Unde ne sunt totuşi intelectualii?
Unii dintre ei, după cum am spus, s-au transformat în vânători-culegători de proiecte europene, executând „mişcări impuse" de nişte birocraţi locali şi transnaţionali „bruxelieni", proiecte care n-au nici o legătură, sau o legătură vagă, cu realităţile româneşti...
Există o elită dominantă mediatic, elită care păzeşte accesul la resurse, are o anumită ideologie, o afinitate de grup şi funcţionează în găşti. Sunt precum preoţii din Egiptul antic. Apar de după perdele de fum şi prezintă Faraonul şi politicienii de care depind. Ţara care apare la tv este foarte mică, inclusiv în zona elitelor intelectuale. Mai sunt elitele care contează la alegeri, prin diferite proiecte cărora li se alocă resurse, pentru determinarea stării de spirit a populaţiei, se ocupă cu eşantioane, cu studierea opiniei publice, care le spun politicienilor cum să-şi construiască mesajul. Astea contează. Atât!
Mai sunt ceilalţi, care supravieţuiesc de pe-o zi pe alta şi care îşi văd de treabă aşa cum pot.
Cum vedeţi viitorul? Încotro o ia societatea românească?
Încă mai există oameni care funcţionează în virtutea unui crez în profesia lor. Oamenii ăştia încă nu s-au pierdut cu totul. Dacă mai continuăm aşa, o să rămână, inclusiv ca intelectuali, o constelaţie de grupuri de „prădători". Ca să spun aşa, vânători de proiecte fără semnificaţie publică şi tot mai îndepărtaţi de interesul naţional. Dacă mai continuăm pe drumul acesta al birocratizării cunoaşterii, al excluderii universităţilor de către decidentul politic, sau chiar de către întreprinderi, deoarece la noi este o ruptură generalizată între politic, cunoaştere şi publicul larg, inclusiv în spaţiul acesta al marketingului, nu ajungem niciunde. Studiile în marketing sunt destul de vagi. E generalizată problema.
În consecinţă, ne vom îndrepta spre o societate masificată. E o societate care munceşte în acord cu cei care-i dau de lucru, şi-atât!
Mai putem vorbi atunci de conştiinţă individuală şi naţională? De frontiere statale?
Nu. Conştiinţa naţională oricum este virusată puternic, este exmatriculată din spaţiul public de învăţământ, este exmatriculată în zona bufoneriei de către politicieni, iar în spaţiul proiectelor, al cunoaşterii, este cvasiinexistentă.
În acest caz, devine probabilă disoluţia statului?
Inclusiv. Statul este în primul rând o atitudine faţă de un bun perceput ca fiind naţional. Statul se dizolvă prin pierderea suveranităţii. Or, suveranitatea ţine de aplicarea legii, care oricum la noi este strâmbă. Toată lumea vede că principala problemă de acută nemulţumire, imediat după clasa politică, este justiţia. Deja avem zone de teritoriu în care statul român nu mai are suveranitate şi nu mă refer numai la Harghita şi Covasna, ci şi la enclavele de infracţionalitate. Există cartiere întregi în mai toate oraşele în care poliţia este supusă nu ştiu cărui baron sau bulibaşă local. Ajungem la disoluţia autorităţii publice, adică a statului. De pildă, să analizăm starea sistemului medical. Faptul că statul este incapabil să ofere asistenţă sanitară, chestia asta este compensată de către omul de rând prin aşa-numita şpagă, iar „dreptul" la doctor este perceput ca un gest firesc, prin care tu, cetăţean, compensezi lipsa de venituri normale ale unui doctor, căci doctorul nu poate subzista, nu-şi poate face meseria cu ce salariu primeşte de la stat. Este un gest care duce la erodarea suveranităţii naţionale în ultimă instanţă. Un stat ce nu e în stare să furnizeze servicii medicale şi ia bani pentru treaba asta, un stat care nu e capabil să ofere drumuri, deşi ia la fel, din taxe şi impozite, o grămadă de bani şi pentru aşa ceva, se cheamă că este un stat pe punctul de a-şi pierde suveranitatea. Este incapabil să distribuie coerent serviciile către cetăţenii săi.
Se merge pe un soi de anesteziere a populaţiei. Pe adormirea şi slăbirea vigilenţei publice şi a sentimentului naţional. Apoi se adoarme sentimentul de dreptate socială. Nu ne mai pasă. Ce-mi pasă mie ce probleme au medicii? Ce-mi pasă mie ce probleme au pensionarii, medicii, militarii? Se practică învrăjbirea diverselor categorii sociale prin diminuarea în public a capacităţilor intelectuale ale fiecărei categorii în parte. Vă amintiţi că profesorii erau învrăjbiţi cu poliţiştii, militarii erau consideraţi mai acum un an o categorie aproape parazită, adică ceva de genul „ce ne trebuie nouă armată?", ca şi când armata ar exista doar ca să meargă la război. Asistăm la atenuarea funcţiilor intelectuale în societate prin oferirea de false modele şi, în ultimă instanţă, salahorizarea publicului larg. Are dreptul doar la coşul de cumpărături, dacă-l are şi pe acela!
Putem vorbi în acest caz de o Putere cu un puternic caracter antinaţional?
Cu siguranţă! E posibil ca la limită să renunţe chiar şi la ideea de stat. E un tip de guvernare care este inclusiv antistatală. Deci nu statul este inamicul numărul unu, ci aceia care conduc statul. Statul este o instituţie a societăţii, cum este familia. Faptul că într-o familie poate să existe un beţiv nu înseamnă că familia este de vină. Statul este cea mai importantă instituţie într-o societate, pentru că este singura abilitată să vegheze la respectarea interesului general.
Cum am putea cataloga tipul de stat pe care l-am construit în ultima vreme? Ce corespondenţe avem în istoria recentă?
În general, guvernările anarhice sunt cunoscute în istorie sub denumirea de guvernări totalitare. Mie mi se pare o eroare această sintagmă. Ca să-l parafrazez pe Petre Ţuţea, aş spune că nazismul şi comunismul au fost anarhice deoarece şi-au distrus ideea de întreg, au fost din această cauză antinaţionale. Şi-au distrus popoarele. Au fost guverne de extremă stângă sau de extremă dreaptă. La noi avem de-a face tot cu o guvernare anarhică, dar cu specific oligarhic sau de clică, întemeiată exclusiv pe interesul de grup şi totodată pe neştiinţă. Se confundă viclenia cu neştiinţa de multe ori. Ei au impresia că cine se descurcă să dea lovituri mai măiestrite iese cu pieptul scos în faţa istoriei. Să nu-şi facă probleme. Istoria nu iartă şi-l va băga cu capul sub apă chiar şi pe cel care are impresia că a câştigat.
Mai aveţi ceva de adăugat?
Doamne ajută!
Marcel Bărbătei
Sursa:
http://www.cotidianul.ro/politica-nu-mai-difera-cu-nimic-de-manea-bani-femei-si-dusmani-164892/
