Horia şi Avram Iancu, ucişi iar de doi moldoveni

Autor: NICOLAE R DĂRĂMUŞ

Un senator cu nume de insectă şi un deputat cu nume de carnasier, ambii moldoveni, sunt, în opinia mea, doi trădători de marcă ai interesului naţional. Printr-o uriaşă distrugere de mediu, în speţă, a ecosistemului forestier carpatin, ei au atentat cu succes la siguranţa naţională şi, implicit, au prejudiciat grav calitatea vieţii în România. Ţara desfiinţându-se în fapt. Dacă lucrul s-ar fi întâmplat în ţara vecină, Ungaria, ei ar fi fost de mult arestaţi, judecaţi şi pedepsiţi. Dacă nu de lege, cu siguranţă de popor. Cum însă mulţi dintre beneficiarii trădării moldovenilor se află chiar în Ungaria, s-ar putea ca, dimpotrivă, acolo să li se ridice statui care, pe întinderile pustei, s-ar vedea de departe, oricât de nevolnice ar fi ele, respectând dimensiunile spirituale ale modelelor. Iar la dezvelirea acestora nu ar fi exclus să participe, aplaudând, „oşteni, dregători, prostime”, reprezentând România.

Atentatul s-a săvârşit prin Legea 247/2005. Sloganul acesteia, aruncat în ochii proştilor, a fost latinescul restitutio in integrum, dar îndărătul acestuia a fost presiunea lobby-ului urmaşilor marilor moşieri, plecaţi din ţară.Tot ca un slogan sună şi rea­litatea pe care moldovenii trădători au reuşit să o reîntroneze în România ca pe un dat sfânt: copiii stăpânilor părinţilor voştri vor deveni stăpânii voştri, iar copiii lor vor fi stăpânii copiilor voştri! Şi, deşi marele interes fusese cel al rechinilor neiubitori de patrie, cei doi demnitari au împins în ochii electoratului doar interesul plebeului pentru recuperarea măruntei sale proprietăţi păduroase. Şi le-a mers.

Avocaţii lobby-ului şi-au ales cozile de topor din legislativ cu ştiinţă de psihanalist: trebuiseră găsiţi nişte calici de partid, săraci lipiţi „de acasă”, dornici ca, umblând cu mie­rea patrimonială, să se ungă pe degete din plin. I-au găsit uşor, căci metoda era veche şi prototipul uman cunoscut: acelaşi care, ridicat tot din plebea uliţei în urmă cu şaizeci de ani, slujise unui alt regim criminal, la realizarea altui exces: confiscarea tuturor ave­rilor, indiferent de natura, dimensiunea şi provenienţa lor. Acum, tot indiferent de natură, dimensiune şi provenienţă, averile trebuiau returnate. Dintr-o extremă a etatizării şi exproprierii abuzive, România cădea în cealaltă extremă, a „proprietăţii sfinte” şi a împroprietăririi abuzive, ambele fundamentate pe grave erori conceptuale, legislative şi notariale, generatoare de nedreptate şi moarte.

Blamarea statului şi aprecierea valorii patrimoniale strict în funcţie de forma de proprietate asupra acesteia – etatist însemnând rău, privat însemnând bun –, au constituit pilonii noii propagande, care, încet şi sigur, a ros în conştiinţe până când sloganul „Nu ne vindem ţara!” a fost completat în zeflemea prin „ci o dăm gratuit” şi persiflat de orice nichi­percea.

Acuzat că aş detesta proprietatea privată, am mai explicat: una este proprietatea privată asupra imobilelor şi arabilului, care, fără munca omului, nu rodesc, şi cu totul altceva este proprietatea privată asupra ecosistemului forestier, care abia fără om „rodeşte”: dând tuturor aer curat, ape limpezi, soluri stabile şi biodiversitate. Adică, viaţă. Confundându-se cu darul şi lucrarea Celui de Sus, asupra căreia omul nu poate fi stăpân discreţionar. Cei cu credinţă în arginţii clipei au descoperit însă că pădurea aduce profit fără muncă şi au profitat.

Aşa se face că, pe când dumnea­voastră, cititorule, mergeaţi conştiincios la serviciu, pe când cultivaţi atent postaţa de lângă bloc şi coseaţi taluzul şanţului spre a duce nutreţ la vacă, pe când aşteptaţi poştaşul cu pensia micşorată, ţara v-a fost trasă de sub tălpi şi dată, cu bucata şi cu acte în regulă, profitorilor.

Aşa au dobândit urmaşele budapestane ale grofului Kendeffy aproape tot Retezatul, urmaşii baronului Bánffy, sute de mii de hectare de păduri şi arabil în Ardeal, un prinţ – fabricant de cosmetice prin Elveţia –, codrii judeţului Neamţ, Universitatea Harvard, peste 60.000 de hectare verzi şi lista jefuirii patrimoniului forestier şi a divizării ţării e abia începută.

Numeroşii unguri pauperi, participanţi la răscoala lui Horia, arată caracterul antiplutocrat al revoltei populare. Căci nici sărăcia lucie şi nici bogaţia nemernică nu cunosc frontiere şi etnii. Dovadă e şi lista profitorilor români ai acestei legi rele.

Şi, fiindcă, fermecaţi de cioro­văiala politicienilor dâmbo­viţeni şi de destinul Elodiei, românii nu gândesc la revolte, propun scoaterea din manualele de istorie a eroilor Horia şi Avram Iancu şi înlocuirea lor cu Gheorghe Flutur şi Vasile Lupu. Ca ultimă reparaţie imorală.

Sursa:
http://www.jurnalul.ro/editorial/horia-si-avram-iancu-ucisi-iar-de-doi-moldoveni-597192.htm