Morţi frumoşi, guvernaţi de teroarea iernii
Autor: LUCIAN AVRAMESCU
Aşa s-au prăpădit 68 de cetăţeni, executaţi de iarnă cu sprijinul copios al exersatei găşti Băsescu, aceeaşi care deszăpezeşte drumurile de când a fost el prima oară la Transporturi. Dar recensământul este provizoriu, mulţi n-au apucat să-şi declare încă moartea. Un individ mov, stând pe o rână, mândru de sine ca un ţipar, se răţoieşte din televizor la cineva nedefinit. Are o figură castrată, amestec de feminitate evidentă şi bărbăţie presupusă. În rezumat, discursul lui sună cam aşa. Mă, vă muma-n cur, n-a dat Apocalipsa. Hai, să n-aud cârâieli. Aici nu-i Serbia. Nu e cod roşu, e portocaliu.
E evident că n-are exerciţiul comenzii, dar îl gâdilă plăcut propria-i voce, pusă, în premieră, să bage spaima în pifani. Că aici e, de câţiva ani negri, cod portocaliu de viscol prin buzunare, ştie o lume. Că e cod portocaliu de foame şi de sărăcie, ştiu şi cei care se prefac că nu ştiu. Chestia cu Serbia, care pare la capătul celălalt al lumii, n-am priceput-o şi-mi aduce aminte, pe vremurile astea plânse, un banc. Ce să fac, la noi, la înmormântări, se spun bancuri, iar jelania de la cimitir sfârşeşte, când e vreme bună, cu un chiolhan. Cică la sfârşitul războiului ultim, graniţa trasată de creionul lui Stalin între Polonia şi URSS, trecea fix prin gospodăria unui polonez, tăind-o în două. Hai, zice comisia, să-i facem hatârul să-l întrebăm unde vrea să trăiască, fiindcă graniţa putea să-i ocolească bătătura.
Ia zi, polonezule, unde vrei să stai? Păi, zice ţăranul polonez scărpinându-se în cap, în Polonia, că în Rusia am auzit că sunt nişte geruri groaznice. Da, codul roşu e doar în Banatul sârbesc, iar viscolul se isprăveşte fix pe graniţă. Aici nu ninge, nu e ger destul, doar portocaliul acoperă, ca otrăvurile unei fabrici de chimicale, priveliştile sufletelor noastre.
La Sângeru ninge întruna. M-a prins iarna aici şi n-am mai văzut, decât la televizor, Capitala. Sutele mele de pietre cioplite de ţărani, într-un muzeu care pare a fi unic, sunt, majoritatea, sub zăpadă. Cu toate că au suflet, meşterul popular dându-le ceva din viaţa lui, nu cred că vor muri sub zăpada care apropie un metru. Vietăţile micii mele gospodării au probleme. Gerul, mai cumplit decât zăpada pe care nu mă dezvăţ s-o iubesc, mi-a asasinat porumbei voltaţi, un câine brac german, a transformat în materie cafenie, degerată, crestele cocoşilor, a zgribulit viţeii.
Împreună cu o familie care mă ajută, facem zilnic pârtie, mai întâi spre lighioane, apoi spre drumul care e încă practicabil. Peste deal, unde începe judeţul Buzău, e mai greu. O vecină, rămasă cu patru nepoţi, fiul şi fiica fiind la muncă prin lume, plânge speriată. Ferească Dumnezeu de mai rău, o încurajez eu, cu un citat din bunică-mea. fii-mi vine în minte ce mi-a zis ieri profesorul de română: un cutremur ne mai trebuie acum şi s-a terminat tot.
„Morţii sunt boschetari care au refuzat sprijinul autorităţilor”, proclamă un individ, recomandat ziarist, pe un post de televiziune. Multe lichele au invadat politica. O droaie s-au năpustit în presă, furându-i aura şi martiriul. N-am cum să-i strig că la ţară nu-s boschetari. Boscheţii sunt la oraş, culcuş pentru năpăstuiţi şi aurolaci. Aici sunt păduri şi, mai peste tot, câţiva drojdieri ştiuţi şi dispreţuiţi de toată lumea. Poate că au murit şi nişte drojdieri, până la urmă oameni şi ei. Dar bătrânul găsit îngheţat, împreună cu fiica lui epileptică, într-o casă-cavou din Moldova, nu era boschetar.
Nici drojdier. Puterile nu l-au ajutat să facă faţă iernii. Vecinii, scormonind ca nişte cârtiţe negre spre vitele lor şi acareturile lor, au descoperit, observând că fumul nu mai iese din horn, târziu tragedia. Este, poate, şi egoismul lor, indiferenţa lor, câinoşenia care stă adesea cuibărită în inima de piatră a semenilor. De ce însă nu-s drumurile degajate? Nu cere nimeni nici preşedintelui, nici Guvernului să-i facă pârtie la uşă. Dar pentru şoseaua care vine în sat, am plătit. Am plătit de cinci ori mai scump deszăpezirea decât în ţările unde ninge mereu.
De ce sunt munţi de zăpadă? Cui a dat mormane de bani cuplul Băsescu-Boagiu? Nu ştiu cum îl cheamă pe noul ministru de la Transporturi şi nici n-are importanţă. În spatele lui se decupează siluetele celor doi. Unde sunt, mă, banii? Banii plătiţi pentru ca în fiecare localitate să ajungă maşina cu pâine şi salvarea. I-aţi păpat? Vomitaţi-i pe şosele. Îi ţineţi la puşculiţă pentru a mai trage o tură de furt electoral? Scoateţi banii şi eliberaţi drumurile către sate fiindcă mor oameni.
Nu vă cer să deszăpeziţi drumul spre cimitir, ci drumul ăla asfaltat anual de voi care face ca satul, rămas fără şcoală şi fără dispensar, fiindcă le-aţi găsit nerentabile, să poată respira. Nu vedeţi că furtul vostru se decontează prin morţi? Vedeţi, fireşte că vedeţi, dar de ce v-ar păsa? fii totuşi va veni primăvara. Vine, vine primăvara, cântă tineri în Piaţa Universităţii. Ce vor să spună? E prea simplu ca să spună doar atât.
Sursa :
http://www.jurnalul.ro/editorial/morti-frumosi-guvernati-de-teroarea-iernii-604163.htm
