Şi Crăciunul, tot cu „nenorociţii ăştia”

Uite, zice unul mai tânăr, de-aia ne călăreşte Marinarul, că uităm, că ne facem că nu vedem

 

Autor: LUCIAN AVRAMESCU

De când eram copil n-am mai petrecut Crăciunul şi Anul Nou, primul, amestec fastuos de datini creştine şi cruzime, al doilea, închipuit de flăcările în care incineram vechiul an, la Sângeru. Există în toate o întoarcere, un cerc care, într-o zi, se închide. Încerc să reconstitui în casa mea, din petice disparate, din ţărâna amintirii, gesturile care compuneau un ritual, ale părinţilor şi bunicilor.
Încerc să mă lepăd, aşa cum îmi cerea preotul, la botezul unor copii de ţigani pe care-i moştenesc ca fini de trei generaţii, de Satana politicii, să uit televizorul care îmi aduce uneori monştri în odaie, să întrerup comentariile mele care au devenit an după an mai grave, mai triste, mai încruntate. Mi-a semnalat la Brăila amănuntul că m-am despărţit încet, încet de ironia pamfletelor de acum nişte ani, criticul şi istoricul literar Viorel Mortu prezentându-mi, în faţa unui public preponderent tânăr, cele trei volume de publicistică, Ciorne 2, 3 şi 4, apărute recent.
Tristeţea, remarca reputatul dascăl, a înlocuit savoarea, a înlocuit şampania verbală şi bucuria luxuriantă a discursului. Am tresărit. După ultimele alegeri prezidenţiale, condeierul Avramescu trăieşte evident o descumpănire, iar verbul său care acompania ironic viaţa politică devine bici, sudalmă, dar şi oftatul unui om care nu mai crede că se poate face ceva. Să mă fi ghicit profesorul? Iată de ce, revenit în satul în care m-am născut, încerc să mă decuplez de la oftatul care nu e doar al meu, e un oftat naţional, lăţit, ca o molimă, ca un noroi, peste viaţa şi sufletele celor mai mulţi dintre concetăţeni, şi să mă concentrez pe brad, colinde şi versuri pe care le scriu cu bucurie.
Duminică doar am ieşit din treburile mele în care intră şi rearanjarea Muzeului Pietrei (am mai cumpărat şapte piese, sculpturi vechi ale meşterilor ţărani) şi să purced, împreună cu confraţii mei de pasiuni ci­ne­getice, la prima vânătoare de ie­puri. Câmpia, mâzgălită pe alocuri de lama plu­gului, se lăsa alintată de fuioarele de ceaţă care se revărsau dinspre Cep­tura, aerul, încă neclintit de vântul ce avea să vină mai târziu, îmi umplea plămânii răsfăţaţi de o mul­ţumire rece, încercată rar, inima care, acum 12 ani, m-a mângâiat cu un in­farct bate regulat, o simt în tâmple.
Profesorul Apetrei ar fi probabil mul­ţu­mit. Fără să ştie, recomandându-mi mersul pe jos, măcar trei kilometri pe zi, m-a reapropiat de po­veştile vânătoreşti ale lui Sa­do­veanu şi de o pasiune care a fost, mai mereu, li­terară. Filiala din Ploieşti, unde co­tizez regulat, mă scoate uneori în na­tură şi, chiar dacă revin acasă cel mai adesea cu tolba goală, vin cu plămânii plini de aerul acestei ţări, încă neviciat, încă nefurat, încă nescos la licitaţie. Sau poate mă înşel?
La cei aproape 80 de ani ai lui, nea Anton se aşază mereu pe un scă­u­nel, despachetat cu migală din port­ba­gajul Daciei lui vechi ca şi amintiri­le pe care le poartă în el. Trage încă bi­ne, când are în ce. De obicei n-are, cum n-am nici eu. Între timp, ceaţa s-a suit în cer, apoi a dispărut şi de acolo, fiindcă se vede, ca un mânz umed, soa­rele. Ne privim mai limpede şi noi, în­tre noi, vânătorii. Se apropie de mi­ne, lăsându-şi postul liber, un bărbat. Îl ştiu, nu după nume.
Când scăpăm de nenorociţii ăştia? – mă întreabă el în loc de salut. Mă fac că nu pricep şi glumesc ceva despre iepurii care s-au retras în ţările calde. Omul e în­cruntat şi nu-i arde de glumă. Vor­beş­te tare şi înjură nominal câteva per­sonaje cărora nu le fac hatârul de a le pomeni în aceste însemnări. Sunt din onomastica, de apăsată notori­e­ta­te, a puterii. Întoarce-te, zic, la locul ma­tale, că se supără şeful de vâ­nă­toare. Dacă mai clămpănim mult se sperie şi râmele din pământ. Băr­ba­tul a plecat nemulţumit că nu i-am dat un răspuns. De unde să ştiu eu când vom scăpa de „nenorociţii ăştia”? Sau dacă vom scăpa vreodată! La prima pauză mare, când gonaşii au trecut la „ţinere”, iar ceilalţi la frământat câmpul, am fost înconjurat de alţi colegi din grupa Urlaţi, Mizil, Valea Călugărească, arealul care face inutile puşcoacele noastre şi conservă paianjenii din ţeavă.
Când scăpăm de nenorociţii ăştia, domnule Lucian? Hai, că vii de la Bucureşti şi matale le ştii pe toate. Nu ştiu nimic, zic. Vin de la Sângeru, nu din Capitală, şi chiar dacă aş veni de acolo ce să ştiu? Întrebarea, aceeaşi, mi-era pusă de altă voce. Eu, adaugă unul, când vor cădea ăştia i-aş pune să plătească ei, din buzunarul lor, toţi banii furaţi, inclusiv ăia luaţi de la FMI. Să plătească,  fir-ar... şi au urmat înjurături apăsate, care căpătau consistenţă în câmpia goală. Fraţilor, zic, sunt sătul, scriu zilnic, îmi tot spun părerea fără folos despre toate lucrurile astea. Am venit să respir aer curat şi să uit. Să uit, să uit, să uit. Măcar o zi, măcar azi, ce Dumnezeu? Uite, zice unul mai tânăr, de-aia ne călăreşte Marinarul, că uităm, că ne facem că nu vedem.
Am tăcut. Eu, carevasăzică, eu sunt cel care nu ia atitudine. Din cauza mea, a tăcerii mele se pregăteşte cel mai murdar furt electoral, păcălind electoratul cu bani furaţi de la electorat, eu mai îndatorez România cu alte 16 miliarde de euro, eu, cu laşitatea mea. Am plecat amărât. Am plecat să serbez Crăciunul. Poate că mi-am îngăduit să absentez prea mult. M-am dat jos, o zi, de pe baricada mea, şi oamenii m-au certat. Ce fac însă cei care, purtând şi azi pufoaicele prezidenţiale ale precedentelor alegeri, aşteaptă altele, la fel de săraci, de umiliţi şi de răbdători ca acum şi ca anul trecut şi ca de când sunt?

Sursa:
http://www.jurnalul.ro/editorial/si-craciunul-tot-cu-nenorocitii-astia-599575.htm