O şansă irosită
Revoluţia din Decembrie 1989 a generat un fenomen neaşteptat: toată lumea e nemulţumită de consecinţe
Autor: GHEORGHE VOICU
Istoria nu se judecă punând problema „dacă”, o luăm aşa cum e, o înţelegem cum putem. Am constatat cu stupoare, însă, că nimic nu a ieşit cum ne-am închipuit noi că ar fi trebuit să fie. (Rareori s-a întâmplat ca o eliberare de un regim opresiv să stârnească atât de multe contestări care, uneori, sunt greu de explicat.) A fost lovitură de stat? Posibil. E o ipoteză de luat în calcul şi are de partea sa argumente solide (nu însă şi suficiente). Dar, dacă lucrurile au stat astfel, n-ar trebui să ignorăm un mic amănunt: a fost o lovitură de stat împotriva lui Ceauşescu, un personaj care transformase România în proprietatea sa personală (în treacăt fie spus, e visul multor politicieni postdecembrişti).
Exista altă cale de a-l da jos de la putere? Probabil că nu, dacă ne gândim că toată echipa conducătoare a Partidului Comunist a ales să meargă alături de el până la capăt (acum, mulţi fruntaşi ai partidului filozofează, oftând despre ce a ajuns România).
Morţii din decembrie? Aici există partea de neiertat a istoriei postdecembriste. Nimeni nu a împiedicat regimurile care s-au perindat să încerce să afle adevărul. N-au vrut sau n-au putut. Totul s-a transformat în demagogie, morţii din decembrie au devenit zgomotoase teme electorale. Atât şi nimic mai mult. fii e posibil ca lucrurile să rămână aşa, mai ales că, în asurzitoarea agitaţie politică, fiecare are adevărul său.
Din nefericire, însă, alta-i drama României. Ne-am eliberat de „ceva” (comunism, o societate ineficientă economic şi total refractară ideii de libertate) şi am creat o societate incapabilă de „a construi ceva”.
Ultimii 22 de ani din istoria României reprezintă un amestec de furt organizat la nivel politic, haos produs de autorităţile statului, demagogie şi cinism în discursul public. Niciun pic de coerenţă în actul de guvernare, nici măcar o idee privind modul în care am vrea să arate România.
Revoluţia din Decembrie 1989 a generat libertate, dar aceasta s-a transformat într-un concept abstract, care nu mai spune nimic nimănui. Poate că niciodată în istorie nu am avut şansele oferite de întâmplările miraculoase din acele zile.
Nimeni nu anticipa, la începutul anilor ’90, că România va avea asemenea derapaje. În 2011, România se înfăţişează ca o ţară în care nu există nici o societate justă, nici un respect faţă de drepturile individuale şi nici măcar o fărâmă de dreptate socială.
Un capitalism sălbatic şi primitiv a invadat întreaga societate. Aşa cum discutăm, pătimaş şi ilar, dacă a fost sau nu revoluţie, tot aşa încercăm să descifrăm, nepricepuţi şi superficiali, variante de supravieţuire a României. Nu neapărat situaţia economică trage în jos societatea românească, ci incapacitatea celor care au trecut pe la putere de a-şi depăşi propria incompetenţă şi lăcomie.
Ca un blestem, fractura dintre guvernanţi şi guvernaţi se adânceşte pe zi ce trece şi rareori am întâlnit un asemenea dispreţ la adresa agendei cetăţeanului. Ruptura e atât de dramatică încât refacerea unei legături pare imposibilă.
Nu e chiar totul un eşec. Intrarea în NATO şi Uniunea Europeană sunt două performanţe ale României, în ultimii 22 de ani. Dar nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece. Corect ar fi să acceptăm că sunt, în primul rând, efectul unor conjuncturi favorabile. fii nimic mai mult.
Schimbările dramatice din decembrie ’89 n-au fost urmate şi de schimbările aşteptate de toată lumea. E nevoie de libertate, dar fără o bunăstare rezonabilă, ea devine ineficientă. La fel, fără echitate nicio societate nu rezistă.
Revoluţia din ’89 a oferit României o şansă de a prinde un loc mai în faţă, în istorie. Însă, din nou, n-a fost să fie. Altfel spus, eterna scuză românească pentru a justifica eşecul.
Sursa:
http://www.jurnalul.ro/editorial/o-sansa-irosita-599749.htm
Exista altă cale de a-l da jos de la putere? Probabil că nu, dacă ne gândim că toată echipa conducătoare a Partidului Comunist a ales să meargă alături de el până la capăt (acum, mulţi fruntaşi ai partidului filozofează, oftând despre ce a ajuns România).
Morţii din decembrie? Aici există partea de neiertat a istoriei postdecembriste. Nimeni nu a împiedicat regimurile care s-au perindat să încerce să afle adevărul. N-au vrut sau n-au putut. Totul s-a transformat în demagogie, morţii din decembrie au devenit zgomotoase teme electorale. Atât şi nimic mai mult. fii e posibil ca lucrurile să rămână aşa, mai ales că, în asurzitoarea agitaţie politică, fiecare are adevărul său.
Din nefericire, însă, alta-i drama României. Ne-am eliberat de „ceva” (comunism, o societate ineficientă economic şi total refractară ideii de libertate) şi am creat o societate incapabilă de „a construi ceva”.
Ultimii 22 de ani din istoria României reprezintă un amestec de furt organizat la nivel politic, haos produs de autorităţile statului, demagogie şi cinism în discursul public. Niciun pic de coerenţă în actul de guvernare, nici măcar o idee privind modul în care am vrea să arate România.
Revoluţia din Decembrie 1989 a generat libertate, dar aceasta s-a transformat într-un concept abstract, care nu mai spune nimic nimănui. Poate că niciodată în istorie nu am avut şansele oferite de întâmplările miraculoase din acele zile.
Nimeni nu anticipa, la începutul anilor ’90, că România va avea asemenea derapaje. În 2011, România se înfăţişează ca o ţară în care nu există nici o societate justă, nici un respect faţă de drepturile individuale şi nici măcar o fărâmă de dreptate socială.
Un capitalism sălbatic şi primitiv a invadat întreaga societate. Aşa cum discutăm, pătimaş şi ilar, dacă a fost sau nu revoluţie, tot aşa încercăm să descifrăm, nepricepuţi şi superficiali, variante de supravieţuire a României. Nu neapărat situaţia economică trage în jos societatea românească, ci incapacitatea celor care au trecut pe la putere de a-şi depăşi propria incompetenţă şi lăcomie.
Ca un blestem, fractura dintre guvernanţi şi guvernaţi se adânceşte pe zi ce trece şi rareori am întâlnit un asemenea dispreţ la adresa agendei cetăţeanului. Ruptura e atât de dramatică încât refacerea unei legături pare imposibilă.
Nu e chiar totul un eşec. Intrarea în NATO şi Uniunea Europeană sunt două performanţe ale României, în ultimii 22 de ani. Dar nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece. Corect ar fi să acceptăm că sunt, în primul rând, efectul unor conjuncturi favorabile. fii nimic mai mult.
Schimbările dramatice din decembrie ’89 n-au fost urmate şi de schimbările aşteptate de toată lumea. E nevoie de libertate, dar fără o bunăstare rezonabilă, ea devine ineficientă. La fel, fără echitate nicio societate nu rezistă.
Revoluţia din ’89 a oferit României o şansă de a prinde un loc mai în faţă, în istorie. Însă, din nou, n-a fost să fie. Altfel spus, eterna scuză românească pentru a justifica eşecul.
Sursa:
http://www.jurnalul.ro/editorial/o-sansa-irosita-599749.htm
