Dictatura serviciilor secrete

Vorbim iarăşi în şoaptă, ne ferim să rostim ceea ce gândim

 

Autor: MARIAN NAZAT

Atunci, în  decembrie 1989, eram atât de tânăr şi de naiv încât visam că voi fi liber pe de-a-ntregul. O libertate neciumpăvită, trăită în cea mai dreaptă dintre lumi. Şi-n rânduiala perfectă ce se întrezărea, compromisul nu-şi mai avea locul, ce să faci cu el? Îşi epuizase valoarea de întrebuinţare şi, ca atare, trebuia azvârlit în lada de gunoi a istoriei. Privilegiul vârstei mă ferise de privaţiunile celor mai săltaţi în etate, la mine nu ajunseseră întâmplările terifiante ale demenţei concentraţionare.

Oraşul era prea mic şi docil pentru zvâcniri de nesupunere civică. Nu fusesem martor la vreo revoltă, nici măcar povestită, aşa că resemnarea îmi părea întruchiparea armoniei. Cu toate astea, simţeam că mă irosesc, că nu-mi pot împlini un destin ce se  dorea altfel. Mă sufocam, încetul cu încetul, dar nu pricepeam motivul ciudatei maladii. Îmi pierea pe zi ce trece cheful  de viaţă, şi-un soi de lehamite îmi slăbea ambiţia. M-am pomenit într-o tinereţe  bătrânicioasă, lipsită de bucurie, plin de zbârcituri şi urâcios. Deodată, învăţam să  râd, laolaltă cu încruntaţii mei români, şi mă înfruptam cu ei din amăgirea ce ne acaparase minţile. Deveniserăm cu toţii însămânţători de iluzii, iar România căpătase un aer de „Dreamland”.

Prins cu schimbările care se succedau ameţitor, n-am mai fost atent la sensurile şi adâncimile  prefacerilor din jurul meu. Le contabilizam şi atât, ca un funcţionar cuminte şi meticulos, mizând pe buna credinţă a eroilor clipei  efemere. Lor le încredinţasem soarta, ca unor gospodari oneşti şi iscusiţi în rostuirea noastră ca neam. În definitiv, învăţasem la şcoală că suntem viteji şi harnici, nişte învingători peste vitregiile vremuirii. Aşadar, nu se cuvenea să mă îngrijorez şi să-i suspectez de neloialitate. Când fostul preşedinte Constantinescu ne-a zis că l-au înfrânt serviciile secrete, l-am luat în băşcălie. Am refuzat să privim adevărul  spuselor sale şi să ne cutremurăm. L-am ignorat, ca-ntotdeauna, din nepăsare şi obişnuinţă. Obişnuinţa nepăsării. Un om slab!, ne-am repetat fiecare, orbi  la semnele ce ne încurcau paşii şi ne înnegurau seninătatea.

Uşor, uşor, serviciile secrete ieşeau din tenebre, revitalizate şi cosmetizate democra­tic, se pocăiseră, chipurile. Cineva dăduse în vileag lista cu agenţii acoperiţi „plantaţi” în media şi aiurea, dar iarăşi l-am neglijat. Agenţii s-au strecurat apoi în Parlament, în justiţie, în ministere, în administraţia centrală şi locală (dacă e să-i credem pe u­nii), oriunde se exercită puterea. Desemnarea candidaţilor la Pre­şedinţia ţării, cică, ar fi tot treaba ăstora, ca şi măsluirea voturilor, nimic nu le e străin. Inclusiv aface­rile, din care îşi trag straturile groase de osânză, totul le este la dispoziţie. Găselniţa terorismului transnaţional fu născocită să le legalizeze abuzurile şi crimele, forţa discreţionară, nicidecum virtuţile.

În aceeaşi perfidă diversiune, criza economică şi financiară le-a consolidat controlul asupra resursei internaţionale. Vieţuim, nu există dubii!, subjugaţi serviciilor secrete băştinaşe şi mondiale. Convorbirile  ne sunt ascultate fără ruşine, dreptul la intimitate e doar o vorbă  goală, o minciună uriaşă. Vorbim iarăşi în şoaptă, ascundem telefoanele să nu care cumva să ne  fie interpretată penal o silabă, un strănut ori o interjecţie. Ne ferim să rostim ceeea ce gândim, ne-am rărit prietenii, alegem cu infinită  precauţie apariţiile în public şi persoanele din preajmă. Trăim de parcă am fi vânaţi, cobai ai unui experiment de extirpare a curajului individual şi colectiv. Suntem supravegheaţi şi monitorizaţi zi şi noapte, respirăm greu, cu sentimentul vinovăţiei încă nedovedită.

Tremurăm de frică în aşteptarea sentinţei de condamnare, serviciile secrete ne-au transformat în nişte deţinuţi cu program semideschis în penitenciarul care se numeşte România. Aplaudacii şi cântăreţii de curte au înviat, cu dezmăţată neruşinare, ca şi osanalele închinate Conducătorului. În curând, am  eu o premoniţie,  serviciile secrete de la noi, urmând modelul „Marelui Licurici”, îşi vor pune în fruntea statului un şef de-al lor, terenul e pregătit deja. Sub  pretextul guvernelor tehnocrate se ascunde această manipulare ordinară şi periculoasă, cu dezlegare de la americani. Autoritatea  legislativului este contestată cu vehemenţă, ca şi a politicienilor risipiţi pretutindeni. Democraţia e nesuferit de costisitoare şi, uneori, imprevizibilă, în stare de surprize neplăcute pentru serviciile de informaţii.

Bicameralismul parlamentar a dus ţara de râpă, răcneşte deloc accidental dl Băsescu, omul ales să-l impună la Cotroceni pe  „Golden-boy”-ul serviciilor şi să încheie astfel  un ciclu de dezintegrare naţională. De aici şi tirada oficială împotriva partidelor, inclusiv a PDL-ului, arestările cu nemiluita în rândul activiştilor politici cu vizibilitate. Cetăţeanul trebuie să fie într-atât de debusolat şi dezamăgit încât să-l urască pe  politician, să-l alunge  din preferinţele-i electorale.

Simpatia i se va muta  dincolo, în tabăra tehnocratului neatins de boala politicianismului,  şi ce mai contează că el vine  dinspre serviciile secrete. Dimpotrivă, este o  garanţie că interesul naţional primează şi, de vreme ce  România  e pe buza prăpastiei, cine s-o  salveze dacă nu stăpânul Informaţiilor? Miza,  deci, pe Ungureanu şi Maior! Deocamdată, e nevoie de o etapă intermediară, de pregătire a norodului, însă premierul Boc şi-a chemat în sprijin partidul şi nu se dă remaniat. Încasează,  dar nu pleacă, a mirosit planul Tătucului şi înghite „broaştele” aruncate de sus, din Deal. Ieri, Apostu şi Andreescu, mâine cine ştie cine…

Ehe, dacă nu eram atât de proşti deunăzi, când ex-preşedintele Constantinescu ne avertiza că Secu­ritatea ne-a învins, n-aş mai fi scris niciodată acest articol! Azi, de n-aş face-o, l-aş dezamăgi pe cel care eram în decembrie 1989, în ceasul beţiei de libertate absolută. Voi nu simţiţi la fel?

Sursa:
http://www.jurnalul.ro/editorial/dictatura-serviciilor-secrete-599289.htm