Adio, România! Noi rămânem cu Băsescu

Unii încă mai aşteaptă ceva de la poporul român. Poporul român nu mai e cu România

Autor: LUCIAN AVRAMESCU

„Pam, pam, pam-pa-ram, pam, pam, pam-pa-ram”, am încheiat citatul melodic fredonat pe coridoarele Consiliului European de preşedintele Băsescu, chintesenţa prestaţiei sale istorice de la Bruxelles. Izbânda? Cică ar fi salvat moneda europeană. Preţul? Ne-a înmormântat pe noi, care nici măcar nu locuim în spaţiul euro, ci mai la margini, într-o mahala financiară a continentului. „Pam, pam, pam-pa-ram”... Fiind în zona colindelor, şi acasă se aud cântece. Colindul, intonat de copii la grădiniţă, cu icoana celui care va să se nască în faţă, „Domn, Domn să-nălţăm” a devenit, ce dacă blasfemic, „Rom, Rom, Telecom”, un fel de asortare laică la sărbătoarea naşterii Pruncului lui Dumnezeu. Pe când o variantă la „Tatăl nostru”? Romtelecomul nostru care ne eşti în ceruri/ Sfinţească-se numele tău/ Vie împărăţia ta... Sau o reclamă a unei fabrici de cuie pe fundalul răstignirii! Doar cu piroanele marca X puteţi sta sigur pe cruce, iar vocea să fie a lui Iisus, înfăţişat la capătul Golgotei şi interpretat de un actor din generaţia nouă.
Nici „Florile dalbe” n-au scăpat de ieftinirea telefoniei care dă la pachet convorbiri gata ascultate. Cântăm tot, de la prohodul european la ciorba de potroace, adaptând repertoriul când la geamparale, când la biserică. Nu m-aş mira ca omul de afaceri Daniel, în cartea de muncă patriarh, să îmbogăţească spovedania naţională cu taxe noi pe lumânare şi rugăciune, răspunzând astfel comandamentelor dumnezeului staţionat de o veşnicie la Cotroceni şi care nu se mai lasă dus din udriştea palatului. „Pam, pam, pam-pa-ram”...
Preşedintele a cântat, de astă dată acasă, acompaniat de o presă majoritar corală, deprinsă să psalmodieze spusele dirijorului din Deal, aria robilor din Nabucco. Ce altceva ar putea fi partitura, interpretată cu voce înaltă, că ne mai împrumutăm cu l6 miliarde de euro? Ce ne-a venit, de unde a mai răsărit şi cifra asta, că oricum suntem datori vânduţi? „Rostogolim” datoriile vechi! Adică dăm de-a berbeleacul nişte dobânzi la ce păparăm anul trecut, suite nesimţit la câteva miliarde, şi ne mai rămân câteva pentru paranghelia electorală ce se va  desfăşura probabil la anul.
Cum? În ceaţa unui teritoriu reorganizat (n-o să mai ştii dacă Vasluiul, dimpreună cu Covasna, fac parte din euroregiunea Budapesta, iar Sibiul n-a căzut cumva la bosniaci!), votând la Ţăndărei primarul, nu-i exclus să iasă din urne, direct preşedinte al Parlamentului unicameral, Roberta Anastase. Iar la urmă de tot, plictisit că toate previziunile i s-au îndepli­nit (până şi noul miliard bugetar al doamnei Udrea a trecut neştirbit prin Parlament, în apluzele reunit entuziaste ale puterii şi opoziţiei), preşedintele să se retragă şi să lase locul unui politician tânăr, moral, cuplat la spiritul patriotic moştenit de la înaintaşi. Cine ar putea fi? Să zicem europarlamentara EBa, deja acomodată cu chestiunile globale. Să zicem... Mai sunt, fireşte, şi alte variante, dar să nu plictisim plictisitul nostru electorat.
Pomenisem ceva mai devreme presă. Presa care tace coral. Presa care tace strâns unită în jurul preşedintelui. Când acustica de ca­tedrală gotică sau de teatru antic (mă gândesc aici la Epidauros), acustica tăcerii desăvârşite este tulburată de câte o voce răzleaţă, care pune întrebări enervante pentru pre­şedinte, tăcerile celelalte se strâng ca la comandă, acoperind ermetic nelegiuirea. Preşedintele, când nu ridică vocea, şi în astfel de împrejurări adesea ridică vocea, face o grimasă scârbită de parcă la o mare simfonie a tăcerii un nechibzuit, lipsit de cei şapte ani de acasă, needucat la şcoala desăvârşitei tăceri, ar fi uitat telefonul din buzunar deschis şi telefonul a ţârâit, deranjând fineţea melomană a timpanului prezidenţial.
Presa, uitându-şi misia de a supăra şi zgândări puterea, obligând-o, măcar câteva secunde, să-şi întrerupă jaful, s-a autoaliniat unui regim mafiot. Nu suntem în dictatura comunistă. Nu zbori de la jurnal dacă scapi un cuvânt care nu trebuie. Şi atunci? Iubirea de Băsescu? Poate. Să facă parte, din cei şapte la sută care-l mai agreează pe preşedinte, şi ziariştii? Cu mulţi din opoziţie m-am lămurit. Mircea Dogaru, liderul sindical al rezerviştilor, îmi spunea, zilele trecute, pe coridorul unei televiziuni unde ne-am nimerit amândoi, că-i va prezenta lui Adrian Năstase o listă cu trădători din opoziţie. Nu, nu cei care au construit majoritatea asasină de azi, cea cu care Băsescu des­fiinţează România. Alţii. Care nu sunt încă la vedere. Ce ar putea face Năstase cu această listă? Sunt convins că pe unii îi ştie. Umilit, hărţuit cu procese, unele de-a dreptul imbecile, cărat toată ziua la tribunal, ce ar putea face?
Unii încă mai aşteaptă ceva de la poporul român. Poporul român nu mai e cu România. Poporul român nu mai e nici cu el însuşi. Şi, dacă nu mai e cu el însuşi, e cu Băsescu. Pam, pam, pam-pa-ram...

Sursa:
http://www.jurnalul.ro/editorial/adio-romania-noi-ramanem-cu-basescu-598992.htm