Dragă Stolo, neocominternistule solo

de Dumitru Constantin

Se spune că viaţa ne oferă mereu cele mai şocante şi neaşteptate surprize, drept care trebuie să fim pregătiţi pentru orice, oricând. Cam din această perspectivă am citit următorul text: “Dragi colegi, în numele Delegaţiei Române din Grupul PPE, luând în considerare că ministrul Dan Şova, membru în Guvernul Ponta, se va întâlni cu mai mulţi membri ai Parlamentului European, vă rog să luaţi cunoştinţă de două plângeri împotriva ministrului Dan Şova, pentru remarcile sale de negare a Holocaustului”. Textul este semnat de europarlamentarul Theodor Stolojan, membru de frunte al PDL, fost premier al României la începutul anilor ’90. Am trecut aceste calităţi oficiale dat fiind că nu e vorba de un fitecine, de un politician oarecare, ci de un membru de vază al scenei politice româneşti, dar unul care comite unul dintre cele mai abjecte gesturi care se pot consemna vreodată. Orbit de ură şi plin de venin, el îşi pierde orice urmă de luciditate şi înţelepciune, dacă le-a avut vreodată!, şi se aventurează într-un demers de cea mai joasă speţă, specific cozilor ce topor din vremea turcilor, fanarioţilor ori stalinismului. Căci nu altfel se poate interpreta iniţiativa sa de a merge cu o atare pâră la Înalta Poartă de la Bruxelles pentru un fapt ce poate fi interpretat într-un context mult mai larg, provocând daune incomensurabile ţării şi poporului român. El, Stolojan, nu ştie sau nu vrea să ţină seama de un singur lucru, şi anume că, denunţându-l pe Şova în atare context, creează condiţii ca PESTE HOTARE să se spună că în România sunt menifestări antisemite, ignorându-se astfel faptul că a fost vorba de un gest izolat, amendat imediat şi cu forţă pe plan intern. Eu însumi am semnat un text foarte dur la adresa lui Şova în aceste coloane, care a avut ecou mare printre mulţi confraţi şi, înainte de toate, printre cititori, unii evrei. Dar tot eu spun aici că nu m-aş duce niciodată să denunţ pe plan internaţional un atare fapt, întrucât am văzut atât reacţia lucidă imediată a celui criticat, cât şi a unor colegi de-ai lui, fie ei din acelaşi partid sau din alte forţe politice.
Ca atare, iniţiativa lui Stolojan de a se adresa colegilor săi din PPE nu înseamnă decât incitare făţişă a acestora de a denunţa un aşa-zis antisemitism la nivel guvernamental din România, adică ţara care l-a trimis pe autor în Parlamentul Europen. Gestul lui îmi arată până unde merge neghiobia atunci când, în ţară, partidul tău este pe cracă în urma unei politici dezastruoase, care a adus în sapă de lemn oamenii. În inconştienţa sa crasă ori în fanatismul lui, cel ce a fost premier al României nu a făcut decât să demonstreze că nu este altceva decât o marionetă, manevrată grosolan, demnă de tot dispreţul. Lucrurile ar trebui să se oprească aici, dacă, din păcate, nu ar fi vorba de un fost ministru imediat după 1989, de un fost premier al ţării, de un fost şef de partid, de un politician desemnat prim-ministru sau de un actual europarlamentar. Sunt funcţii de prim rang, care, fiecare în parte şi toate la un loc, ar trebui să arate că ne aflăm în faţa unui politician de mare anvergură.
Dar, dacă stăm şi analizăm cariera politică a lui Stolojan, vedem că avem de-a face cu un şir memorabil de rateuri şi cu un traseist politic de primă mână. S-o luăm pe rând: a fost ministru de Finanţe în primul Guvern al FSN; a fost numit premier de fesenistul Ion Iliescu în 1991, conducând 13 luni un guvern remarcat prin confiscarea valutei întreprinderilor şi populaţiei; în 1996 a făcut parte din Comitetul de susţinere a candidaturii pedeseristului Iliescu la prezidenţiale, după care, brusc, s-a trezit în el politicianul de dreapta, el devenind preşedinte al PNL. Candidat al alianţei PD –PNL la prezidenţialele din 2004, este protagonistul celei mai groteşti farse politice postdecembriste, prin regizarea şi interptretarea acelui moment tragi-comic de pe 2 octombrie 2004, când, flancat de colegii din Alianţa D.A., în faţa a sute de ziarişti şi a ţării întregi, el anunţa că, din cauza unei boli grave, renunţă la candidatura prezidenţială în favoarea lui Băsescu. Este momentul în care acesta din urmă, sensibil şi şocat de eveniment, îşi şterge o lacrimă, după care rosteşte printre suspine şi marcat de iminenta pierdere fizică a unui bun prieten: „Dragă Stolo”, după care face o pauză de respiraţie, întrucât ţara nu-şi mai trage suflarea, mai dă să plângă, dar e copleşit de emoţii.
Ajuns eurodeputat, s-a remarcat prin de toate şi prin nimic, organismul respectiv înghiţindu-l şi transformându-l într-un neica nimeni. Am uitat să spun că, după ce a fost debarcat din postul de premier, el a ajuns şi funcţionar la FMI, fiind trimis să facă reforma din R. Moldova, unde, în afara unor resentimente puternice, care s-au transferat şi asupra României, nu s-a remarcat prin mai nimic. Înainte să fie trimis de FMI la Chişinău, când preşedintele Iliescu a făcut o vizită în SUA, unul dintre ziariştii ce l-au însoţit relata că l-a văzut şi pe Stolojan cum mergea lipit apoape de clădirea FMI-ului cărând o servietă diplomat după el. În ce mă priveşte, prin august 1980, am cunoscut, la Balş, un director al IOB, fabrică ce avea 9.500 de salariaţi şi exporta boghiuri sau osii în diverse republici unionale sovietice, în India, Egipt, Brazilia, Ungaria sau R.D. Germană. Cum omului nu îi ardea de nimic, l-am întrebat ce are. „Plec la noapte, la Bucureşti, la o discuţie la Ministerul Finanţelor pe probleme de investiţii cu unul Stiolojan. Ăsta, dacă Ceauşescu îi cere să taie un milion de lei, nu ştiu cum face şi-mi taie cinci! Cum dracu’ să-mi mai ardă de ceva?” Apocrifă sau nu, întâmplarea îmi aduce în faţă un „rob al cifrelor”, ca să calchiez expresia folosită de marele Iorga pentru a omagia un superbogat interbelic, pe care-l numise „un mag al banului”.
Orice ar face şi orice ar spune, Stolojan a fost şi rămâne un rob al cifrelor, de aici şi marile lui derapaje şi insuccese (nu insuccesuri!) politice ori gesturi precum denunţul de alaltăieri de la PE. E un gest demn de cele ale cominterniştilor de ieri, care pârau liderii României că s-au îndepărtat de „linia luminoasă a Kremlinului”, numai că, azi, pentru el, farul e la PPE sau mai ştiu eu unde! El nu are anvergură nici până la genunchiul broaştei. Îl vedeţi pe el alături de cei care, la 1877, asemenea lui Kogălniceanu, proclamau independeţa României? Sau alături de cei care, în 1918, au mers pe jos la Alba Iulia să strige „Trăiască România dodoloaţă!” ori printre politicienii de mare calibru care au negociat pe plan extern făurirea României Mari? Sau printre politicienii care au reuşit să determine bolşevicii lui Hruşciov să-şi retragă, în 1958, trupele Armatei Roşii din România? Nu, întrucât, cum am zis, Stolojan nu are niciun fel de anvergură politică, rictusul său amintind mai curând de altceva, patologic. Comparaţi demersul său la PPE în cazul Şova cu declaraţia lui Gyorgy Frunda, care vorbea despre faptul că, de pildă, „Monica Macovei uită că s-a terminat războiul şi încă luptă în pădure” sau că „atunci când discuţi despre o ţară, cu toate că ai în vedere că la guvern sau preşedintele ţării este un membru al partidului PPE, trebuie să ai obiectivitatea celui care este chemat să facă analiza situaţiei din România”. Pornind de aici, te întrebi firesc ce ţară reprezintă Stolojan în PE şi te înclini respectuos în faţa lui Frunda. Spuneam că Stolo e un rob al cifrelor şi-mi amintesc că Mihai Eminescu scria cândva că, „dacă cifrele nu guvernează lumea, ele arată cum este guvernată”. Poate ar fi cazul, între altele, să-i spună cineva şi lui Stolo cine este Eminescu…

Sursa:
http://www.cotidianul.ro/draga-stolo-neocominternistule-solo-194306/