Grandorile şi maniile unei dictaturi
Tendinţe democratice, de modernizare a clasei politice n-au fost prea fost multe în aceşti ani. Ele au fost livrate cu pachetele legislative obligatorii, contaminate desigur, în anii ’90, ulterior la intrarea în UE. Apoi a intervenit conştiinţa suveranităţii naţionale, mai exact, a bunului-plac al clanurilor de tot felul, considerând că soarta ţării e doar în mâinile lor. În rest, permanent, o mişcare scenică iluzionistă.
Ironizată, taxată drept rea-credinţă, eticheta de dictatură aplicată regimului Băsescu nu mai poate fi dusă în derizoriu de glumele evazioniste ale uneori simpaticului titular de la Cotroceni. Prea multe glume ca reacţie la chestiuni concrete, ca răspunsuri. Toate acestea în timp ce sistemul piramidal funcţionează ca un imens trust. Probabil, singurul performant din România. Declarându-şi, în aceeaşi ordine, dispreţul faţă de toţi, marele om de stat a reuşit să anihileze suflul democratic.
Guvernul actual a preluat o Românie similară celei de acum două decenii, şi nu pare foarte conştient de situaţie. Din câte se vede şi se aude, toată lumea din arealul politic vrea ceva. O funcţie, o facilitate, un bilet în atât de aglomeratul tren al abuzurilor. Debarcarea unora prin înlocuirea cu alţii, în situaţia actuală, este o chestiune dramatică. Lipsa de clarificări de natură juridică asupra abuzurilor fostei guvernări, pe de altă parte, e la fel de gravă. Transformarea exclusiv în subiect de presă a situaţiei administrative, legislative a ţării poate duce la un colaps social.
În măsura în care nu se va produce o degajare a sistemului constituit pe fraudă, vom avea în scurt timp un regim similar celui înlocuit. Dacă va fi preluată toată patologia trecutului sub alte titluri, şi sunt unele semne vizibile în acest sens, recentul împrumut de la BM sau cele anterioare vor finanţa supravieţuirea acestui sistem aşa cum s-a dorit. Pentru că numai un regim bolnav, incompetent, dictatorial poate face un împrumut pentru crize virtuale, care nu sunt altceva decât fonduri pentru menţinerea puterii. Dobânzile la acest credit ar trebui imobilismul România, iar lipsa de performanţă să fie la adăpost.
Trăim într-o realitate puternic modificată în raport cu atmosfera publică europeană. Aşa cum, de exemplu, şoferii stau în ambuteiaje de ore şi ore pe străzile Bucureştiului, sau acceptă cu seninătate situaţia, printre ei numărându-se politicieni, tehnicieni din domeniul administraţiei, funcţionari guvernamentali etc., întreaga ţară este încremenită. Ieşirea din acest proiect infernal pare deja imposibilă. Cu Traian Băsescu în fruntea ţării, cu foştii politicieni revenind în faţă, va fi imposibil. Trecutul, oamenii trecutului, mulţi dintre ei deja sacralizaţi de sistem, reprezintă un punct terminus.
Regimul Băsescu a gonflat tot felul de cetăţeni în personaje ancestrale cum, probabil, regimul comunist îşi permitea cu activiştii săi. Prin asemenea mişcări de încălcare a eticii sociale România îşi blochează şansele şi viitorul. Asistăm la o cădere a standardelor civice, morale, intelectuale, tipice unui regim de teroare. O revenire la normal se poate întâmpla exclusiv printr-o altă Românie, încă posibilă, şi o altă dimensionare a puterii. Prin excluderea propagandei din practica politică.
Curtea de la Cotroceni nu înţelege nici în al doisprezecelea ceas că dictatura omului cu caschetă s-a terminat. Un străin ar putea crede că un om din gardă joacă rolul preşedintelui, ceea ce, oarecum, este adevărat.
