marți, 31 iulie 2012

  Scrisoarea II (şi ultima)

 

- după Mihai Eminescu -

 

De ce tastele-mi stătură neatinse zile-ntregi?
De ce n-am mai scris o frază despre cei ce-ncalcă legi?
De ce-n astă perioadă nu am mai muncit pe brânci
Şi n-am scos la imprimantă măcar o coală A 5?
Dacă tu ai şti povestea astei vieţi cu care lupt,
Ai vedea că am subiecte, tastele chiar de-aş fi rupt,
Dar mă-ntreb de-şi are rostul să te zbuciumi pentru Ţară,
Ca s-ajungi, la bătrâneţe, unor nimeni de ocară
Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte,
Dragul meu, această Ţară nu mai e ce-a fost nainte!
Noi am vrut, la vremea nostră, propăşirea astei naţii
Şi nu am cerut, drept plată, nici onoruri, nici ovaţii,
Pentru-a creşte moştenirea, de-i zic unii, astăzi, „greaua”,
Am tot strâns din dinţi o vreme, când strângeam, aprig, cureaua,
Negândind, măcar o clipă, că vor pune barieră
Visurilor noastre, astăzi, preşedinţi „de carieră”
Care vor să ne transforme într-o gloată de milogi
Pe care să îi conducă, smucind numai din dârlogi.
Parcă-l văd pe marinarul ameţit de pe covertă,
Stabilind parcursul navei, cu gândirea lui incertă,
Dar, vai!, nava se scufundă, comandată de-un matroz
Care vede viitorul, prin pahar privindu-l, roz.
Parcă-mi văd concetăţenii, precum vitele, în cală,
Neîndrăznind să-l debarce, la o proximă escală.

Ilie Bâtcă
Publicat de la