Jurnalul unui dezertor: Un popor mereu la coadă
Autor: LUCIAN AVRAMESCU
Credeam, în decembrie 1989, că vom scăpa de
maşini cu girofar, de indivizi care petrec în vile cu circuit închis,
unde încăpeau doar ei şi ai lor, de nepotism, de abuzuri, de
grandomanie, de cenzură şi, nu la urmă de tot, de cozi. Pe Titulescu se
forma, de la trei noaptea, coada la pui de Crevedia. În Amzei erau mereu
două-trei cozi, la mălai grişat, la carne de porc, la... Ce se dă? –
suna întrebarea trecătorului care, la aflarea răspunsului, devenea o
sacoşă în plus la lungul şir al sacoşelor umilinţei. Uneori nimeni nu
ştia ce „se dă” dar o vânzătoare scăpase o şoaptă, un camion cu prelată
trăsese în spatele magazinului, ceva se descărca şi era bine să prinzi
un loc. Coada devenise un exerciţiu al răbdării, te antrenai tropăind în
ger ore în şir sau vara, cu cămaşa lipită de spinare, sufocat de un
Bucureşti irespirabil. Coada post-revoluţionară a reapărut. Hidoasă ca
înainte. Uneori mai hidoasă. Mă uit îngrozit la imaginile cu sute de
pensionari care stau ore în şir la cozi pentru a depune la instituţiile
justiţiei dosare care le-ar da dreptul recuperării câtorva sute de lei
amărâte. Statul, fără să asude la coadă, le-a furat aceşti bani. Pentru
a-i primi îndărăt e nevoie de coadă. Banii aceştia, pentru un buzunar
sărac, devin vitali. Banii sunt puţini, din ce în ce mai puţini, iar
viaţa e tot mai scumpă. Viaţa nu se mai dă pe datorie. Trebuie să
plăteşti. La ţară, caietele pe care erau notaţi cumpărătorii care se
angajau să plătească la pensie nu prea mai au întrebuinţare. Sunt prea
mulţi care uită să plătească iar micile prăvălii de cătun dau faliment.
Stăm iar la coadă. Chiar şi la fisc facem cozi pentru a ocoli
spânzurătoarea penalizărilor. Nu ştiu cum naiba fac alţii, dar n-am
văzut nicăieri în lume, pe unde am umblat şi eu, şi am tot umblat, cozi.
Nici în ţările europene, nici în Asia, nici în America. În Brazilia
puteau să fie cozi dar nu erau. Nu m-am aşteptat la cozi în New York sau
la Tokio, dar le puteam găsi în Hanoi. Nu le-am găsit. Cozile vor
dispărea, credeam, împreună cu comunismul. M-am păcălit. La noi coada
este emblemă naţională. Câte o bătrânică leşină la coadă, vine salvarea,
unii întorc capul să se uite, alţii nici măcar atât. Evenimente banale,
intrate în uz, cozi plicticoase şi ucigaşe, cozi. Cozi la care se moare
uneori. Acum, când scriu, curge o coadă de pensionari în Argeş. Un
comentator spune ceva despre posibilitatea ca guvernul să rezolve o
ordonanţă de urgenţă strâmbă cu una de îndreptare care ar şterge cozile.
Nu e posibil. Un funcţionar spune că se fac alte ghişee şi se lungeşte
programul de lucru. Hapul trebuie înghiţit încet, umilinţa trebuie
consumată pe îndelete.
Va avea România vreodată un conducător care, ca program electoral, să
anunţe abolirea cozii? Vom putea desfiinţa vreodată, prin spirit
organizatoric şi prin lege, prin milă faţă de cetăţean şi bun simţ,
coada? În ce ţară te-ai născut? În ţara în care sunt cozi, aş putea
răspunde. În care ne naştem la coadă şi murim la coadă. Nu ţara frunzei
carpatine, nu ţara mioriţei, ci ţara eternelor cozi care trec, cu
desenul lor grotesc, revoluţii şi schimbări istorice. Granitul cozii
româneşti învinge mileniile, dovedindu-se nemuritor.
Sursa:
http://www.jurnalul.ro/editorial/jurnalul-unui-dezertor-un-popor-mereu-la-coada-610855.htm
