Degetul mare, printre arătător şi mijlociu
Autor: LUCIAN AVRAMESCU
Pe fondul unei obrăznicii cu limuzine de lux şi granguri care nu-şi mai încap în piele şi în bani petrecută la Timişoara, reiau o întâmplare care nu-mi dă linişte. După prăbuşirea, urmată de înec, a unor fetiţe de gimnaziu, în fosa septică a şcolii dâmboviţene unde învăţau, un alt copil, de astă dată din Sibiu a căzut în closet şi a murit. Reporterul spune că tragedia s-a petrecut într-un cartier de romi. Părinţii, observând că nu mai apare copilul, l-au căutat şi i-au observat cadavrul în mizeria din hazna. Nici mama şi nici tatăl, înţeleg, nu s-au aruncat să-l scoată, viu sau mort, ci s-au grăbit ”să anunţe autorităţile”.
Autorităţile, sosite la locul tragediei, au consemnat, într-un proces verbal, tragedia. Sunt convins că starea abulică a părinţilor nu ţine de etnie. Ţiganii, cei mai mulţi, îşi apără copiii. Îi cresc, în stilul lor, dar îi cresc. Mai nou, văd asta la mine în sat, la Sângeru, îi duc la şcoală, ceea ce nu se petrecea în vremea în care mama, Dumnezeu s-o ohihnească în pace, era directoarea instituţiei şi alerga zilnic în ţigănie să convingă părinţii să-şi lase copiii să înveţe carte. Părinţii copilului mort la Sibiu, într-o zonă, zice-se civilizată, mai răsărită decât primitivismul din Regat, n-au intrat în disperări. Cel puţin asta pricep din relatarea de presă.
În Dâmboviţa, unde mai mare peste judeţ este un gras pedelist, dascălii n-au părut cutremuraţi mai mult decât la petrecerea unui accident banal. Un pic de anchetă, mai multă agitaţie a presei decât a autorităţilor, şi gata. Ne mor copiii înecaţi în rahat. O şcoală nu şi-a priponit bine placa pe fosa septică, o familie de la Sibiu şi-a lăsat ţâncul nesupravegheat şi a lunecat în materia pâcloasă care devine România. Alţi trei minori au fost găsiţi înecaţi într-un şanţ din Argeş. Sforţările operatorilor de pe salvare de a-i învia au fost zadarnice. Mor, în accidente urâte, vlăstare nevinovate. Nu plăteşte nimeni, totul trece la rubrica pierderi accidentale, eventual, planificate. Ştabii lunecă, încălcând toate regulile, în limuzine de lux care, prin noroc, la Timişoara n-au ucis, dar în alte locuri au trecut peste oameni.
Am intrat, în aceşti ani, în birouri de-o strivitoare opulenţă ale unor granguri. Pe sub duşumea circulă agent termic, mobilierul e străin, aparatura electronică, de ultim tip. Cele zece telefoane şi şapte secretare, mângâiate de aerul condiţionat, sunt prelungirea şoferului la scară, zi/noapte, şi a limuzinelor cu televizor la bord. Zeci de servitori le stau la dispoziţie în vilele de protocol unde-şi ţin şedinţele şi amorurile. Într-o lume civilizată, înecarea unor copii în haznaua şcolii, ar fi dus la demisia măcar a marţafoiului din fruntea banilor din judeţ. Aş!
Mor, înecaţi în hazna, copiii României, mulţi rămaşi în grija bunicilor, după ce părinţii au dispărut în lumea largă. Milioane şi miliarde de euro sunt cheltuite pe luxul ştabilor şi nimic sau mai nimic pentru a opri înecul copiilor în hazna, strivirea prin foame, siluirea anilor fragezi. Lunecă limuzinele peste liniile continue şi ştabii arată pe geam degetul mare petrecut printre arătător şi mijlociu.
Sursa:
