Mercenarii români

Scris de : Hari Bucur-Marcu  

Mercenari – aşa le-a spus militarilor români profesionişti cineva aflat sub anonimatul poreclei de internet, într-unul dintre comentariile postate pe un blog, mercenarii fiind acei teribilişti care se pun în solda celui care plăteşte mai bine şi exercită meseria armelor doar pentru acea soldă. Bineînţeles că, în sinea mea, m-am revoltat, ca unul convins că militarul profesionist este nu numai forma cea mai înaltă de pregătirecea mai corectă îmbinare a celor două calităţi, cea de cetăţean şi cea de militar. pentru luptă, dar şi
Când spun că doar în sinea mea m-am revoltat, vreau să indic faptul că nu am replicat celui de pe internet, pentru că orice răspuns dat la comentariile de pe orice blog este similar cu frecţia făcută la un picior de lemn, care picior te doare doar în închipuirea ta.
Însă subiectul merită adus în discuţia publică, mai ales că, în ceea ce îi priveşte pe militarii români profesionişti de astăzi, cârtitorul anonim internaut are perfectă dreptate, aşa cum şi eu am dreptate să cred despre militarii profesionişti cele scrise mai sus, cu condiţia să mă refer la ei aşa, în general, şi nu la români, în special.
De la teorie la realitate:
Există o întreagă teorie a controlului civil asupra forţelor armate, care identifică formele prin care societatea exercită controlul său asupra puterii militare din statul respectiv, pentru ca aceasta să nu poată fi folosită niciodată împotriva sa. Nu o să analizăm aici meritele acestei teorii, dar trebuie să recunoaştem că problema este una majoră şi care trebuie rezolvată de fiecare stat în parte.
Sunt multe detalii şi aspecte minore de adresat pe parcursul realizării unui sistem de apărare corect controlabil de popor, prin reprezentanţii săi în stat. Dar nu o să ne uităm la ele acum, ci vom rămâne numai cu ideea fundamentală că trebuie realizată o legătură indisolubilă şi permanentă între militar şi stat, astfel încâ niciodată statul şi poporul său să nu devină agresatul iar soldatul agresorul, sau viceversa.
Soluţia universală a fost găsită în Roma Antică şi redescoperită de statele moderne în cadrul Renaşterii, şi este cea a soldatului-cetăţean.
Acum două milenii, militarii serveau în legiunile romane douăzeci de ani, după care primeau cetăţenia romană, care venea atât cu beneficii morale, cât şi cu unele materiale. În primul rând, ca cetăţean al Romei, primeai „pâine şi circ” doar pentru că aveai acest statut. În plus, veteranul avea şi o pensie dată, de obicei, sub forma unei posesiuni funciare, al cărui venit îi revenea lui, pe timpul vieţii.
Avantajele acestei soluţii sunt evidente. Legionarul roman era interesat de bunăstarea statului care urma să îi confere cetăţenia şi accepta să lupte pentru acesta nu numai pentru o soldă, dar şi pentru ceea ce urma să primească la ieşirea din armată, în plus faţă de agoniseala lui din anii de militărie, în bani, sclavi şi bunuri. Statul, la rândul său, făcea şi o economie, pentru că plătea o soldă pentru toţi, iar restul beneficiilor materiale numai celor care mai rămâneau în viaţă la sfârşitul serviciului.
Începând cu secolul al XIX-lea, statele europene moderne au constituit armate de militari şi cetăţeni, pe acelaşi principiu ca în Roma antică, adică cei care serveau o perioadă lungă, de peste douăzeci de ani, primeau, la lăsarea la vatră, compensaţii permanente materiale, financiare şi spirituale, pentru serviciul adus ţării. Iar cei care serveau o perioadă scurtă, erau compensaţi doar pentru acea perioadă, pe considerentul că este o datorie constituţională şi cetăţenească să aperi patria.
Aranajamentul acesta între stat şi militarii săi are atât o raţiune strategică, cât şi o raţiune mercantilă.

Citeşte continuarea aici:
http://www.ziuaveche.ro/opinie/mercenarii-romani-52814.html