Copiii de bogdaproste ai Europei

Autor: LUCIAN AVRAMESCU

„Noi avem destulă minte, dar nu-i bună toată!”, zice vecinul meu Dan, poliţist, citând un banc cu ardeleni, într-o conversaţie matinală relaxată cu alt vecin, nepoliţist. Îi aud din pridvorul casei bătrâneşti de la Sângeru, nimerită între primărie, în dreapta, poliţie, în stânga, şi peste drum, biserică. Comunitatea rurală îşi dezmorţeşte oasele încet, fără mişcări bruşte, după duminica de ieri. Culeg de cu zori frunzele moarte ale muşcatelor care se încăpăţânează să rămână abundente floral, chiar dacă toamna, atârnată în scripeţii ei stelari, nu pare a fi prielnică vietăţilor cu frunze.

Răspund unor saluturi şi intru şi eu în vorbă. Seceta, venită din fericire la isprăvirea ciclurilor vegetale ale multor culturi agricole, seacă totuşi viaţa subţiată a firului de iarbă, iar în câmp a pus la păstrare bietul bob de grâu care ar fi trebuit să germineze. Vă dăm o veste bună, anunţă vesele crainicele buletinelor meteorologice, vremea va fi în continuare caniculară! Bună pentru cine? Foa­me­tea ne mănâncă! – anunţă nea Drăcea din Tisa, sat aparţinător. Îl ştiu de când eram copil. E mic, zvelt, hâtru. Timpul lunecă peste el fără să-l nimerească. Circula vorba că are câte o iubită în fiecare sat şi sunt multe sate pe valea Cricovului Sărat. Le-o mai avea şi acum? Sunt sigur că a trecut suta de ani. Râd.

Cum să te mănânce seceta? Vorba mâncare n-are ce căuta lângă secetă! Are, mă contrazice omul. Intrăm, eu din balcon, într-un halat tras peste pijama, el din şosea, într-o conversaţie filosofico-aiuristică din care nici eu, nici el nu mai înţelegem nimic. Nea Ion Drăcea are timp. A avut mereu. Aşteaptă nesosita maşină cu pâine şi el e mereu nevorbit. Eu trebuie să mă trag în odaie şi să scriu, să comentez. Ce să comentez? Amicul meu, das­că­lul de şcoală, cu care mai despicam în pa­tru politica, nu mai dă pe la mine. Ne-am certat de când cu telefonul pri­mit de Băsescu, în direct, la şcoala de instruire estivală a pedeleilor ti­neri. Eu am opinat că acel telefon e aranjat. Până şi acel telefon e fals, e un joc ticălos de imagine.

Poate a pus un aghiotant să-l sune! Ce, nu ştia Ioana că tătâne-său e în direct pe toate televiziunile şi se apuca aşa, tam-nisam, să-l deranjeze? Face parte din recuzita teatrului ieftin cu care ne aiureşte preşedintele. Un teatru ieftin care ne costă scump. Profesorul, care-l toacă pe Băsescu mai abitir ca mine, mi-a zis că exagerez. Preşedintele vorbea relaxat şi ţârrr, ţârrr telefonul pe care l-a extras din bu­zunar cu sforţări, nedibaci, ca un şo­fer de basculantă. Hă, hă, hă, era fie-mea! – a anunţat el naţiunea.

Cu câ­teva zile înainte, fiica cea mare, brusc intrată în politică, înscria Miş­ca­rea populară (n-am zis Miş­carea le­gionară, cu toată tentaţia zgân­dărită de rime şi sonorităţi!) ca nu­me politic pentru manevre previzi­bile. Ce-o apucase pe notăriţă? O fă­cea de ca­pul ei? Trebuia confirmată o legătură cu ăl bătrân. Şi mişcarea a fost reali­za­tă simplu, dibaci, într-o acţiune po­li­tică intens mediatizată. În tăr­tă­cu­ţele noastre trebuia cimentată le­gă­tura tată-fiică în acele zile în care se năş­tea noua mare prostire. Uite mă, e şi el om, răspunde la telefonul pe care-l ţine în buzunar. Ba­be­le de la te­le­vizor s-au emoţionat ca la plânsul cu boala lui Stolojan.

De altfel, după această pregătire (fiica era în toate zi­a­rele acelor zile), preşedintele nu s-a mai sfiit să-şi asume ma­ne­vra care va revopsi toate gorilele care au sfâr­tecat gologanul public în toţi aceşti ani şi ni le va prezenta, hermi­ne virgi­na­le, la următoarele alegeri. Pre­şe­dintele nu se mai  sfieşte să spu­nă că vrea toată puterea, am spus eu. O are! – a urlat dascălul. O are, dar îi tre­bu­ie şi mâine, şi poimâine, şi până în vecii vecilor, amin! Poate s-o ob­ţi­nă? Are şanse dacă rămânem proşti. Aici, pe tema prostiei, ne-am certat vâr­tos. Cântărind la rece, după pleca­rea amicului, am ajuns la concluzia că ne certasem susţinând de fapt acelaşi lucru. E albă, strigă unul. Ba e albă, îl aco­peră sonor celălalt. Şi ui­te aşa ajung unii la bătaie. N-a fost ca­zul, dar am rămas bosumflaţi. Ori­cum am rămas la convingerea că toa­tă puterea „populară”, cea care vine de la popor, a lui Băsescu este nutrită de gesturile mici, aproape nebăgate în sea­mă, gândite hoţ şi plasate cu talent.

Ce se întâmplă în lume în timp ce noi ne chinuim să ne reconfirmăm călăii? Vine recesiunea care-i venită, vine criza care n-a plecat niciodată, statele mari fac strategii pentru ca omul de rând, care-şi cumpăra maşină mică dintr-un singur salariu să nu fie afectat prea tare şi să şi-o cumpere dintr-un salariu şi jumătate. Balaurul de la orizont al foametei mondiale nu schimbă cu nimic politicile de la Bucureşti. Bani căcălău, împrumutaţi sau neîmprumutaţi, pentru mafia de la putere, aceleaşi personaje care vor intra în malaxorul vopsitoriei de partid. Ce oferă prostimii? Degetul mare petrecut printre arătător şi mijlociu. Strategii de salvare a naţiunii? Care naţiune? Mai avem de vândut subsolul aurifer al Apusenilor. O vrea Băsescu. Pentru asta ne îndeamnă să bem chiar apă cu cianuri. Cu cianură nu încercase nimeni până acum. Nu-i e frică de pedeapsă preşedintelui pentru o nouă mârşăvie faţă de poporul lui? Nu. Vânzând, cum zic filele unui dosar penal, flota României şi nepăţind nimic, de ce s-ar teme acum? Cam asta-i situaţia cotelor apelor pe Dâmboviţa. Lumea fierbe. Fierbem şi noi. În must, în sărăcie şi, mai abitir ca oricând, în ciorba minţii noastre care-i multă, dar nu-i bună toată.

Sursa:
http://www.jurnalul.ro/opinii/editorial/copiii-de-bogdaproste-ai-europei-591663.html