Psalm
(după Tudor Arghezi)

Te drămuiesc adesea în tăcere
Și te pândesc o lună încheiată,
Să văd de vii, cum te știam odată,
Întreagă, sau sleită de putere.

Te strâng la piept cu grijă, cu tandrețe,
Pe cel ce mi te-aduce sunt gelos,
Ești visul meu de-o viață, cel frumos,
Cu care am rămas la bătrânețe.

Ca-n oglindirea unui ciob de sticlă,
Pari că ai fi și pari c-ai dispărut
Și nici nu știi ce tare m-a durut
Când un pitic ți-a pus azi o poriclă

Și te-a făcut în lume de poveste
Că, chipurile, ești o nesimțită.
O, pensia mea dragă și cinstită,
Vreau să te pipăi și să urlu: ”Este!”

Col. (r.) Ilie Bâtcă