Sărăcia unei părţi importante din populaţia României, parte care se îngroaşă alarmant, o fi licită sau ilicită? Şi-or fi dobândit cetăţenii sărăcia pe căi legale? Om fi ajuns noi ultimii ca nivel de trai din Europa pe căi cinstite sau ne-am ciordit ca nişte borfaşi până şi sărăcia? Iar dacă am dobândit-o ilegal, cine se face vinovat de fărădelege? Constituţia lui Băsescu, cea care face ţăndări şi ultimul reziduu de stabilitate din această ţară, nu răspunde acestor întrebări. Nici întrebării de ce nu are poporul imunitate care să-l apere în faţa cârmuitorilor care îl belesc şi-l calcă în picioare.
Constituţia lui Băsescu îi asigură imunitate doar lui Băsescu. Constituţia lui relativizează dreptul de proprietate. Nişte inamici pot fi, şi pe această cale, strânşi de gogonele. Caracterul licit al averii trebuie demonstrat, cel al sărăciei nu. Întrebat cum se face că doar el nu răspunde în faţa legii şi în general nu răspunde în faţa nimănui, preşedintele a replicat senin că trebuie să existe şi un reper stabil în această ţară. Aşadar noi toţi suntem instabili, Parlamentul şi justiţia sunt în tangaj, poporul însuşi e o barcă gonflabilă jucată de valuri şi nu poţi avea încredere în el. Doar Băsescu rămâne punctul fix din univers. Parcă şi printre pietroaiele uriaşe ale faraonilor care-şi ridicau piramide până la cer se mai strecura o rază de lumină. Aici întunericul devine desăvârşit.
În balta stătută a patriei, în care doar reptilele bugetofage ale puterii se agită fără ostenire pentru a nu rămâne vreun leuţ nepăpat, preşedintele a zvârlit de pe mal două pietroaie. Unul, cât o stâncă de moară, face praf împărţirea administrativ-teritorială. Dincolo de valoarea istorică a judeţelor pentru România, acest pietroi striveşte şi ultima urmă de ordine, instaurând pentru ani şi ani, mai tare ca un război, haosul. Dacă azi alergi zile şi săptămâni pe la birouri pe care le ştii pentru a obţine o amărâtă de adeverinţă, doveditoare că eşti undeva într-o evidenţă a celor născuţi şi care mai respiră încă, mâine va fi ca după bombardament.
Mişcări imperceptibile de arhive au creat după revoluţie dureri de cap pentru mii de cetăţeni. Mâine toate arhivele, toate birourile, toţi funcţionarii îşi vor schimba adresele, identităţile, oraşele, trenurile cu care se duc la slujbă. Ţăranii trebuie să găsească înlocuitor pentru bicicletele sau căruţele cu care mergeau, în lipsa banilor de rată, la judeţ. Fără a legifera haosul, de două decenii încă nu-s rezolvate probleme funciare elementare, acte de proprietate legitimă. Ce se va petrece din clipa în care haosul este decretat, devine ordin prezidenţial inatacabil? O nouă împărţire administrativă şi o nouă Constituţie ne lipseau acum, când ţara e pe butuci? Se opune Curtea Constituţională? Să fim serioşi! Nimeni – din frică, din laşitate sau pur şi simplu din lene – nu i se opune cu adevărat lui Traian Băsescu.
Pentru a arăta că nu-i pasă şi că lucrurile stau aşa cum îndrăznesc eu să opinez, preşedintele s-a cocoţat în elicopter şi a dănţuit, strivindu-ne cu dispreţul lui, la cârciuma Cireşica din Neptun. Moare, se zvârcoleşte în chinuri la Cotroceni după scatoalca administrată de Curtea Constituţională, au spus unii, creditându-l pe locatarul din Deal cu bănuiala de a reacţiona ca un om normal. Haida-de! Preşedintele n-a fost niciodată un om normal. Nenorocirea însă începe în clipa în care poporul devine, a devenit, anormal.
De ce spun că-i anormal poporul meu? Vorbeam mai sus de o baltă stătută. Nimeni vreodată, în istorie, din cât am citit şi eu, nu şi-a permis să fure atât ( atât de mult, atât de pe faţă, atât de neruşinat) şi să instaleze o clică atât de obraznică şi hrăpăreaţă în vârf ca regimul Băsescu. Care-i reacţia? Un idealist-erou s-a aruncat de la tribuna Parlamentului strigând „Libertate!”. Un militar rezervist şi-a dat foc în poarta Cotrocenilor strigând „Jos dictatura lui Băsescu!”. O învăţătoare a stat două luni şi ceva nemâncată, protestând că legea e călcată în picioare. În rest tăcere. Au fost gesturi de revoltă extremă care ar fi sensibilizat şi pietrele nu şi politicieni care n-au trăit vreodată frisonul de a roşi.
Ai noştri se fac doar portocalii de bucurie la vederea grămezilor de bani, când vin miliardele de la FMI, din Europa, din lefurile micşorate şi impozitele mărite. Poporul între timp tace şi înghite. Se uită la televizor şi mai vede pe câte unul vorbind, revoltat, cum scriu eu azi. „Bine le-o zice!” sau „Ia mai dă-l şi p-ăsta în p.m.!” sunt două variante posibile de comentariu. Opoziţia? Câteva zvâcniri şi iar intră în letargie. Opoziţia noastră este excesiv de manierată şi politicoasă. Poporul nu reacţionează, mi-a zis un parlamentar al opoziţiei, ce vrei să fac, să-mi dau foc? Dă-ţi, i-am zis, dă-ţi foc dacă nu eşti în stare să le pui lor foc sub cururile alea din ce în ce mai late.
Poporul a devenit un public de stadion în care echipa gazdă pierde. Se uită mut. Nici măcar nu fluieră. „Privitor ca la teatru”, scria în Glossa lui Eminescu. Numai că pe scena acelui teatru este omorât chiar el. Au fost suiţi pe rând şi executaţi doctorii, profesorii, magistraţii, apoi poliţiştii fiindcă n-au fost cuminţi şi au strigat ieşi afară, javră ordinară sub porţile unui palat locuit probabil de aşa ceva. Sunt suiţi şi executaţi pensionarii, savanţii, scriitorii, ziariştii pentru că într-o ţară de numărat bani sunt inutili sau incomodează. Sunt executaţi toţi, mai puţin călăii de pe scenă. Eu, tu, spectatorule care te rezumi să înjuri în gând, grijuliu şi înspăimântat ca nu cumva să-ţi ghicească cineva gândurile, vom fi următorii pe eşafod. Poporul asistă pasiv, ca la teatru, la propria execuţie. Balene sinucigaşe? Nu. Mormoloci sinucigaşi. Mai are timp să se ridice din scaun şi să protesteze? Poate. Dar şi-a pierdut vlaga şi glasul. fii eu am început, dragă cititorule, să răguşesc.
Sursa:
http://www.jurnalul.ro/opinii/editorial/romanul-privitor-ca-la-teatru-582203.html