Vulpea şi câinele
Vulpea, renumita hoaţă
ne-ntrecută în „idei”,
s-a gândit s-ajungă soaţă
câinelui rămas holtei.
Urmărea cu orice preţ
să-şi încerce acest plan,
căci văzuse-ntr-un coteţ
doar puicuţe de vreun an,
iar coteţu-acela mare
ştia sigur că-l avea
în pază şi apărare
câinele vizat de ea.
Câte vorbe dulci să-i spună
a putut, nu ştiu nici eu,
dar, în mai puţin de-o lună,
a ajuns... madam Dulău.
A urmat luna de miere,
cu fripturi mari la grătar
şi stropite, cum se cere,
cu cel mai bun Murfatlar.
Lua, fără a se teme,
azi o puică, mâine iar,
că-n coteţ, după o vreme,
n-a rămas un... ou măcar.
Şi atunci, se înţelege,
şi-a făcut frumos bagajul
şi a apelat la lege
să-i desfacă mariajul.
Rămas singur şi sărac,
neavând ce pune-n oală,
câinele şi-a zis, posac:
- De-acum, fără îndoială,
casă nu o să mai fac
cu o vulpe... imorală.
Ilie Bâtcă
