Octavian Paler, pe care am avut norocul să-l cunosc din vremea în care eram june gazetar şi scriitor şi care, am motive destule s-o cred, ţinea la mine (mi-a dat, ceea ce nu era puţin lucru, o rubrică săptămânală în România liberă pe care o conducea atunci, iar mai spre zilele noastre m-a încurajat pentru ceea ce scriam), declara în serile emisiunilor lui Gâdea că avem „o singură patrie”. „Celelalte, adăuga scriitorul, sunt ţări.” Dezamăgit, înfrânt, păcălit şi minţit, Octavian Paler constata la 80 de ani că, într-o ţară ajunsă pe mâna lichelelor şi canaliilor, condusă de tot ce a fătat şi fabricat mai mizerabil societatea, până şi speranţa a fost confiscată. De aici starea de atonie, împotrivirea formală, amorţirea orgoliului naţional şi abandonarea în braţele fatalităţii?
Azi, România e la cheremul unui singur om. Cine crede altfel se păcăleşte amarnic. I-am criticat dur pe Iliescu şi apoi pe Constantinescu. De când am făcut primul ziar în zilele revoluţiei, într-o Casă a Scânteii pustie, din care fugiseră până şi portarii, Ion Iliescu a fost ţinta articolelor mele. N-a fost uşor. Am avut cea mai lungă suspendare de acreditări la Cotroceni, cinci ani, pentru agenţia de ştiri pe care am înfiinţat-o, A.M. Press. Nu l-am iertat pe Iliescu până la gestul de reverenţă făcut Regelui. Pe Emil Constantinescu, în care vedeam o speranţă de democraţie nemimată, l-am sprijinit până a ajuns la putere, apoi l-am ţăndărit amarnic. La aceşti politicieni am găsit cusururi, dar am reuşit să depistez şi calităţi. Nu numai de conducători, ci şi umane. La Traian Băsescu, de 20 de ani de când scriu despre el, n-am reuşit să găsesc nici o calitate folositoare poporului meu.
Toate calităţile lui, nu puţine, nu de neglijat, sunt ale unui aventurier pirat, dublat de un cinic măcinat de orgolii, mereu în război, ascuns machiavelic sub vorbe sau pe faţă, cu propriul popor. Că nu se iubeşte decât pe sine, ştiam. Că-şi terfeleşte duşmanii, ştiam. Că poate mânji tot ce i se împotriveşte, ştiam. Politicieni, oameni de afaceri (unii de la care a obţinut profituri consistente, nu doar materiale), aliaţi pe care i-a umilit apoi şi batjocorit cu cătuşe, azi venind rândul Casei Regale la altitudinea căreia nu poate ajunge. Mi-a trebuit mult să pricep însă că-şi urăşte şi dispreţuieşte poporul pe care nu dă doi bani. Să fie doar pentru că i-a fost, într-o măsură considerabilă, prieten, aliat, plebe supusă şi orbită jalnic de previzibilele lui şmecherii de imagine? Sau urăşte poporul acum de când a observat că nu-l mai bagă în seamă, de când numărul celor hipnotizaţi de puterile sale a scăzut alarmant?
Urăşte poporul fiindcă nu mai poate ajunge la el şi atunci încearcă să-l destrame, să-l împrăştie în patru zări, să-l dezlege de firele care-l ţineau legat de fiinţa naţională.
Nu ne mai iubim patria? Nu cred. Remarc, înlăcrimat, că mulţi români mor în accidente, pe autostrăzile din Austria sau Ungaria în special, dar şi abia intraţi în ţară, gonind către casele lor din Moldova sau din Câmpia Română sau din cine ştie ce cătun risipit prin munţi. Accidentele cele mai numeroase se petrec din motive de oboseală. Oamenii aceştia, care au făcut unii dintre ei munci umilitoare, vin acasă la părinţi, la nevestele pe care le-au lăsat aici, la copiii care cresc fără ei. Cum să tragi pe marginea şoselei şi să te odihneşti când nu i-ai văzut pe ai tăi de un an sau de mai multă vreme? Şoferii adorm la volan şi trec în lumea de apoi doborâţi de dorul de casă. A devenit o ştire repetabilă ca buletinul meteorologic.
Încă cinci români, încă şapte, încă 22 au murit sau au fost mutilaţi în accidente de maşină pe drumurile europene ale întoarcerii acasă. În veacurile de mijloc, nişte ţărani moldoveni au fost amăgiţi să se înscrie mercenari într-o oaste suedeză. Urmau să primească bani şi să revină în câteva luni în satele lor. Numai că războiul s-a lungit, a durat un an, apoi alţi ani, iar acei luptători, vrednici şi nepretenţioşi, au început să se îmbolnăvească şi să moară. I-a ciocănit şi ascultat doctorul suedez şi nu le-a găsit nici-o maladie. După un timp, văzând cum se sting ca nişte făclii, doctorul a notat în jurnalul lui numele bolii – Nostalgiae Valachorum. Da, acei români înstrăinaţi de casele lor mureau de dor de ţară. Oricâtă ură, nemulţumire şi înstrăinare se vor instala în inimile celor obligaţi să fugă în lumea largă, dintr-o ţară care începe să nu mai fie a lor, dorul de ce-a fost al tău, pământ şi aer, şi amintiri, nu se va stinge niciodată.
Ce-i de făcut? Atâta vreme cât cinicul aventurier Băsescu face ce vrea cu noi, ţara e demolată în resorturile ei profunde de credinţă, speranţă şi dragoste. Nu-i nevoie de revoluţii, spunea maestrul scenei Florin Zamfirescu, ci doar de 13 sau 14 parlamentari ai puterii care să schimbe imoralul raport de forţe din Parlament. Îi voi numi pe aceşti 13 sau 14 aleşi, eroi, salvatori ai naţiei şi le voi ierta toate păcatele. Primul lucru pe care ar trebui să-l facă apoi ar trebui să fie alungarea de la Cotroceni a celui care a transformat România într-un trib. Există mănunchiul de salvatori? Dacă nu există, atunci nu merităm să ne mai numim popor.
Sursa:
http://www.jurnalul.ro/opinii/editorial/blestemat-sa-mi-iubesc-tara-583655.html
