(după George Topârceanu)
Trec anii, trec lunile-n goană
Se duc săptămânile-n zbor
Şi zilnic aud de-o cucoană
Luată de presă-n vizor.
Eu nu ştiu fotoliul la care
Tânjeşte această duduie,
Ce demon o pune-n mişcare,
Când suie, şi suie, şi suie...
Degeaba-mi dau roată nămeţii
Prin părul rămas pe la tâmplă
Iar timpul îmi ară pomeţii,
Căci tot nu pricep ce se-ntâmplă.
Teleportat de-aş fi de pe Marte,
Sau, poate, picat de pe Lună,
Aş vrea adevărul, în parte
Măcar, să îl ştiu despre jună.
Las, noaptea, veioza să ardă
Şi-n albul tavan privesc fix:
„Duduia e, deci, cumulardă,
Când altele-n viaţă dau chix!
De Mama Natură, în plus,
O fi, la mansardă, dotată
Această fătucă? Exclus!
Sau, poate, o fi, dar n-arată.
Cu-aşa un parcurs eclatant.
Mai rar se-ntâlneşte-o blondină,
De n-are un şef şi galant,
Şi gata oricând s-o susţină.
Când Şefu-a primit Cotrocenii
Plocon, plecând de pe Splai,
Avea în cohorta-i de genii
Şi-o divă cu părul bălai.
Era în pericol turismul,
Adus de neghiobi pe chituci?
Pornit-a atunci altruismul
Să fiarbă în şef, cu bulbuci,
Şi-un gând i-a venit, ca o briză,
(Doar are din astea o droaie!),
Că bună-i să scoată din criză
Turismul doar juna bălaie.”
Străpuns de privire-i tavanul,
Deasupra-mi, în micul iatac,
Dar gânduri îmi vin, cu toptanul,
Şi când mă retrag în cerdac:
„Urmare-a iubirii eterne
Ce-o poartă culorii oranj,
A fost în vreo şapte guverne,
Dar ăsta nu-i mare deranj,
Pe mine mă arde la rânză
Şi dă peste buză paharul
Că, pentru o veştedă frunză,
A dat euroii, cu carul.
Probabil că frunza-şi ia seva
Din mărul sub care Adam
Sedus se lăsase de Eva,
Strămoaşa acestei madam.
Aruncă duduia bănetul,
Precum, din nacelă, nisip.
Aşa-i când, la bază, bugetul
Nu are, monşer, un prinţip.”
Mânat de această năloagă
De gânduri parşive, zic: „Hai!”
Aveam într-o carte, zăloagă,
Un ultim bilet de tramvai
Şi-am mers la un văr, la Romană,
Să scap de idei, orice-ar fi,
Dar totul a fost de pomană,
C-a fost, cu Săndel, şi mai şi.
Cu nervii era-n piuneze
De-o vreme destulă băiatul,
De când l-a împins să voteze
Cu ăştia de-acum necuratul,
Căci capu-mi făcu călindar
Cu tot ce-a făcut ministresa,
Ce post mai primi-va în dar
Şi cât de-nrăită e presa...
Probabil că sunt vreun efeb,
Gândea, negreşit, atunci, vărul,
Dar nu m-am sfiit să-l întreb
Şi-n faţă să-i spun adevărul:
„În şcoală a dat ea, cu mopul,
Cu cratiţa, ochi, de sarmale
Prin parcuri a mers, doar cu scopul
Să cumpere votul matale?
În dânsa avu aia mică
A şefului ei un model,
Şi-n Ritzi, o altă amică,
Atunci când plecă la Bruxelles?
Maestră s-a dat în andrele,
Pe sticlă, la nu ştiu ce post?
Te rog doar atât, nea Săndele,
Să nu mă mai iei chiar de prost!
Mă ştii că-s cătană bătrână,
Dar sunt sictirit, că-n Ghenar,
Primi-voi, la Poştă, în mână,
Din pensie, doar un pătrar,
Degeaba-i înalţi osanale,
Iar asta, bre vere, nu-i zvoană,
Căci banii, ai mei şi-ai matale,
Îi toacă această cucoană.”
E, totuşi, băiat de ispravă
Acest verişor gradul doi,
C-a pus, lângă bere, pe-o tavă,
Vreo şase cârnaţi de Pleşcoi.
Mirosul, dând iama-n papile,
Şi-n tavă privind eu cu jind,
Uitai că, acum două zile,
Din ţară voiam s-o întind.
Bag seama c-a fost doar o toană
În capul meu sur de zevzec.
Să las cârnăciorii, cucoană,
Şi-aiurea, din ţară, să plec?
Văru` lu` Săndel
Pentru conformitate,
Ilie Bâtcă
