Pentru cei care, şi după lecturare, vor mai avea răbdare să se lase călcaţi în picioare de această nenorocită de guvernare, nu vom mai posta. Doar vom... riposta!
Colonel (r.) Ilie Bâtcă
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
D E C I Z I A nr. 38 Dosar nr. 1371/33/2010
Şedinţa publică de la 7 ianuarie 2011
………...
S-au luat în examinare recursurile declarate de Guvernul
României şi Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva
sentinţei civile nr. 338 din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj –
Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal.
La apelul nominal se prezintă recurentul-intervenient
Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin consilier juridic T.V. şi
intimaţii-reclamanţi H.V., S.G., T.Ş., P.I., B.I., Ş.M.M. şi V.V.,
prin avocat I.V., lipsind recurentul-pârât Guvernul României.
Se prezintă referatul cauzei, magistratul asistent arătând faptul
că recursurile sunt declarate şi motivate în termen, fiind scutite de
plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.
Se mai învederează că intimaţii-reclamanţi au depus la dosar
întâmpinare, prin care au susţinut că cele două recursuri sunt lipsite
de obiect, având în vedere faptul că, prin sentinţa nr. 443 din
23.11.2010, Curtea de Apel Cluj a admis acţiunea de fond şi a dispus
anularea dispoziţiilor art. 2 alin. 2, 3, 4, 6 şi 7, art. 6 alin. 1, 2 şi art. 10
alin. 2 din H.G. nr. 735/2010.
Magistratul asistent mai arată că la dosarul cauzei au fost
depuse cereri de intervenţie în interesul intimaţilor-reclamanţi,
formulate de Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate şi de
Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere
„Alexandru Ioan Cuza” – Filiala Sector 5 Bucureşti.
Cererile de intervenţie sunt legal timbrate, însă cererea
formulată de Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi
Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala Sector 5 Bucureşti nu a
fost comunicată.
Instanţa comunică un exemplar al cererii de intervenţie
reprezentantului recurentului-intervenient Ministerul Administraţiei
şi Internelor care, având cuvântul, arată că nu înţelege să solicite
acordarea unui nou termen de judecată pentru a putea lua
cunoştinţă de cuprinsul acesteia.
Înalta Curte pune în discuţia părţilor prezente încuviinţarea în
principiu a cererilor de intervenţie.
Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, prin avocat D.G.,
solicită admiterea în principiu a cererii de intervenţie, susţinând că
justifică un interes în promovarea acestei cereri, întrucât Guvernul
României a adoptat un act administrativ care prejudiciază interesele
membrilor săi. De asemenea, apărătorul părţii arată că este de acord
cu admiterea în principiu şi a celeilalte cereri de intervenţie
formulată în cauză.
Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere
„Alexandru Ioan Cuza” – Filiala Sector 5 Bucureşti, prin avocat B.I.,
pentru aceleaşi motive susţinute de sindicat, solicită admiterea în
principiu a ambelor cereri de intervenţie.
Consilierul juridic al Ministerului Administraţiei şi Internelor
arată că lasă la aprecierea instanţei măsura ce urmează a fi luată în
privinţa cererilor de intervenţie.
Înalta Curte, constatând că sunt îndeplinite cerinţele impuse de
art. 49 alin. 1 şi 3 Cod procedură civilă, în temeiul art. 51 şi art. 52
Cod procedură civilă, admite în principiu cererile de intervenţie în
interesul intimaţilor-reclamanţi şi dispune introducerea în cauză în
calitate de intervenienţi a Sindicatului Cadrelor Militare
Disponibilizate şi a Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în
Rezervă şi Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala Sector 5
Bucureşti.
Înalta Curte acordă cuvântul părţilor prezente asupra excepţiei
lipsei de obiect a recursurilor, invocată de intimaţii-reclamanţi prin
întâmpinare.
Intimaţii-reclamanţi, prin apărător, solicită admiterea excepţiei
lipsei de obiect a cererilor de recurs şi, la solicitarea instanţei,
precizează că înţelege să invoce şi excepţia de obiect a cererii de
suspendare.
Consilierul juridic al Ministerului Administraţiei şi Internelor
solicită respingerea excepţiei lipsei de obiect a recursurilor, dar şi a
excepţiei lipsei de obiect a cererii de suspendare, susţinând că
reclamanţii nu au formulat cerere de suspendare în temeiul
dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, ci în baza art. 14 alin. 1
din aceeaşi lege.
Avocaţii intervenienţilor, având pe rând cuvântul, solicită
admiterea excepţiilor invocate în cauză pentru aceleaşi motive
susţinute de reprezentantul intimaţilor-reclamanţi.
Înalta Curte, deliberând, respinge excepţia lipsei de obiect a
cererilor de recurs, cu motivarea că acestea au ca obiect sentinţa nr.
338 din 28.09.2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia
Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal.
De asemenea, instanţa respinge şi excepţia lipsei de obiect a
prezentei cereri de suspendare, în raport de dispoziţiile art. 15 alin. 4
din Legea nr. 554/2004, modificată.
Nemaifiind cereri de formulat, Înalta Curte constată pricina în
stare de judecată şi acordă cuvântul părţilor în raport cu recursurile
declarate în cauză.
Consilierul juridic al recurentului-intervenient Ministerul
Administraţiei şi Internelor solicită admiterea recursului astfel cum a
fost formulat, admiterea cererii de intervenţie formulată în interesul
pârâtului Guvernul României, modificarea sentinţei recurate, în
sensul respingerii cererii de suspendare a H.G. nr. 735/2010 ca
nefondată, susţinând că nu sunt îndeplinite cele două condiţii
prevăzute de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 pentru a se
dispune suspendarea actului administrativ.
De asemenea, solicită admiterea recursului declarat de pârâtul
Guvernul României astfel cum a fost formulat şi respingerea
cererilor de intervenţie în interesul intimaţilor-reclamanţi.
Avocatul intimaţilor-reclamanţi solicită respingerea
recursurilor ca nefondate, admiterea cererilor de intervenţie
formulate şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind
temeinică şi legală, susţinând că, în cauză, în mod corect s-a reţinut
că sunt întrunite ambele condiţii prevăzute de art. 14 alin. 1 din
Legea nr. 554/2004.
Avocatul intervenientului Sindicatul Cadrelor Militare
Disponibilizate achiesează la concluziile formulate de avocatul
intimaţilor-reclamanţi şi solicită respingerea recursurilor ca
nefondate şi admiterea cererilor de intervenţie accesorie.
Intervenienta Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în
Rezervă şi Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala Sector 5
Bucureşti, prin avocat, solicită respingerea ambelor recursuri ca
nefondate şi admiterea cererilor de intervenţie astfel cum au fost
formulate, susţinând că, în mod corect, prima instanţă a constatat că
cererea de suspendare este întemeiată, considerând îndeplinite atât
condiţia cazului bine justificat, cât şi pe cea a pagubei iminente.
Î N A L T A C U R T E,
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj – Secţia
Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal, reclamanţii H.V.,
S.G., T.Ş., P.I., B.I., Ş.M.M., V.V. au chemat în judecată pe pârâtul
Guvernul României solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va
pronunţa în cauză să dispună suspendarea executării H.G. nr. 735
din 21.07.2010 pentru recalcularea pensiilor stabilite potrivit
legislaţiei privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale
poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul
administraţiei penitenciarelor, conform Legii nr. 119/2010 privind
stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.
Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare în cauză
(filele 27-30 dosar), în care a solicitat respingerea cererii de
suspendare a actului administrativ mai sus indicat şi a prezentat în
detaliu argumentele pentru care a considerat că nu sunt îndeplinite
condiţiile impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004, modificată.
Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat cerere de
intervenţie în interesul pârâtului (filele 31-35 dosar), în care a cerut
respingerea cererii de suspendare.
Intervenientul accesoriu a apreciat că justifică un interes în
formularea acestei cereri, întrucât a avut calitatea de iniţiator al
actului administrativ unilateral cu caracter normativ a cărui
suspendare s-a solicitat de către reclamanţi.
Aceeaşi autoritate publică centrală a invocat, în principal,
excepţia inadmisibilităţii cererii pentru neîndeplinirea procedurii
administrative prealabile, reglementate de art. 7 alin. 1 din Legea nr.
554/2004, modificată.
În justificarea acestei excepţii, Ministerul Administraţiei şi
Internelor a recunoscut că reclamanţii au formulat plângere
administrativă prealabilă la data de 12.08.2010, însă, a arătat că
aceştia au investit instanţa de contencios administrativ cu prezenta
cerere fără a aştepta ca autoritatea publică să răspundă la recursul
administrativ sau îndeplinirea termenului legal prevăzut de art. 8
din Legea nr. 554/2004, modificată.
În subsidiar, intervenientul accesoriu a reiterat considerentele
de fapt şi de drept expuse de emitentul actului administrativ atacat
în întâmpinare, care determină netemeinicia cererii reclamanţilor.
La termenul de judecată din data de 21.09.2010, Curtea a admis
în principiu cererea de intervenţie în interesul pârâtului formulată de
Ministerul Administraţiei şi Internelor, în raport de dispoziţiile art.
52 C. proc.civ.
Curtea de Apel Cluj – Secţia Comercială, de Contencios
Administrativ şi Fiscal, prin sentinţa nr. 338 din 28.09.2010, a respins
excepţia inadmisibilităţii cererii reclamanţilor H.V., S.G., T.Ş., P.I.,
B.I., Ş.M.M., V.V. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a
admis cererea reclamanţilor, a respins cererea de intervenţie în
interesul pârâtului formulată de intervenientul Ministerul
Administraţiei şi Internelor, a dispus suspendarea executării H.G. nr.
735 din 21.07.2010 pentru recalcularea pensiilor stabilite potrivit
legislaţiei privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale
poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul
administraţiei penitenciarelor, conform Legii nr. 119/2010 privind
stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, până la pronunţarea
instanţei de fond.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut
următoarele:
1. Obiectul cererii de suspendare îl reprezintă H.G. nr. 735
din 21.07.2010, iar temeiul juridic al acesteia este art. 14 alin. 1 din
Legea nr. 554/2004, modificată.
Reclamanţii au făcut dovada îndeplinirii procedurii
administrative prealabile, prin anexarea acesteia la cererea de
chemare în judecată, cu respectarea art. 12 din legea mai sus arătată.
Recursul administrativ a fost înaintat prin poştă Guvernului
României la data de 13.08.2010 (fila 13 dosar), iar emitentul actului
aflat în litigiu nu a procedat la revocarea acestuia, motiv pentru care
reclamanţii au formulat prezenta cerere de chemare în judecată.
2. Pe fondul cauzei, prima instanţă a apreciat că sunt
întrunite condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004,
modificată, pentru a se putea dispune suspendarea executării H.G.
nr. 735 din 21.07.2010: cazul bine justificat şi paguba iminentă.
În concepţia curţii de apel, argumentul juridic aparent valabil,
care justifică îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, rezidă în
împrejurările de fapt şi de drept expuse în cauză de către reclamanţi,
care sunt de natură să inducă o îndoială serioasă în privinţa
legalităţii actului administrativ. În plus, reclamanţii au arătat abuzul
autorităţii publice pârâte, atitudinea acesteia, diligenţele depuse de
aceştia şi efectele posibile şi previzibile ale executării actului
administrativ.
În mod concret, instanţa de fond a constatat că reclamanţii au
criticat H.G. nr. 735 din 21.07.2010, cu motivarea că acest act
administrativ unilateral cu caracter normativ cuprinde dispoziţii care
exced celor ale Legii nr. 119/2010, menţionând în acest sens obligaţia
depunerii cererilor de recalculare a pensiilor, precum şi a
documentelor doveditoare privind veniturile realizate (spre
exemplificare, instanţa a reţinut art. 10 alin. 2, art. 2 alin. 3 şi 4, art. 6
alin. 2 şi 4 din H.G. nr. 735 din 21.07.2010).
Analizând în aparenţă Legea nr. 119/2010, prima instanţă a
observat că aceasta nu conţine dispoziţii care să oblige particularul
să depună cerere de recalculare a pensiei, să solicite şi să depună
documente doveditoare privind veniturile realizate sau în baza
cărora să fie obligaţi să suporte vreo consecinţă ca urmare a
neefectuării de către aceştia a demersurilor prevăzute în actul
normativ.
De asemenea, Curtea de apel a reţinut faptul că nici prevederile
Legii nr. 19/2000 nu impun o astfel de obligaţie, ci sugerează doar
posibilitatea beneficiarilor de a-şi dovedi cu înscrisuri stagiile de
cotizare.
Prima instanţă a apreciat faptul că, în speţă, este îndeplinită şi
condiţia prevenirii unei pagube iminente, în sensul art. 2 lit. ş) din
Legea nr. 554/2004, modificată.
În argumentarea acestui punct de vedere, judecătorul fondului
a arătat că recalcularea pensiilor stabilite potrivit prevederilor legilor
cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, precum şi
determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei
pensii sunt reglementate de Legea nr. 119/2010.
H.G. nr. 735 din 21.07.2010 face pentru prima oară referiri la
situaţia în care beneficiarii pensiilor în discuţie nu depun cereri de
recalculare şi documente doveditoare, caz în care se va proceda în
mod discriminatoriu la determinarea punctajului mediu anual pe
baza salariului mediu brut pe economie din perioadele respective.
Starea de fapt anterior prezentată a fost considerată de prima
instanţă de natură a crea un dezechilibru între interesul general şi
imperativul protecţiei drepturilor fundamentale ale persoanei,
dezechilibru care există ori de câte ori, prin diminuarea drepturilor
patrimoniale, persoana trebuie să suporte o sarcină excesivă şi
disproporţionată.
În acest sens, Curtea de apel a făcut trimitere la hotărârea
BUCHEN contra Cehiei pronunţată de instanţa de la Strasbourg, care
stabileşte că dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de
proprietate.
În aceeaşi ordine de idei, prima instanţă a amintit şi cauza
Kjartan Asmundsson contra Islandei din 2004, precum şi cauza
Moskal din 2009, în care s-a pus problema încălcării art.1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În susţinerea caracterului iminent al pagubei, judecătorul
fondului a nominalizat prevederile art. 1 din H.G. nr. 735 din
21.07.2010, în condiţiile în care acest act administrativ a intrat în
vigoare la data de 29.07.2010, iar pensiile recalculate în perioada de 5 luni reglementată de act vor intra în plată începând cu luna ianuarie
2011.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, prima
instanţă a reţinut pe de o parte că, la nivel de aparenţă, actul
administrativ normativ supus suspendării nu îndeplineşte condiţiile
de fond şi de formă ale actului ce se impunea a fi emis, iar pe de altă
parte iminenţa prejudiciului este previzibilă, aşa încât sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. 1 din Legea nr.
554/2004, modificată, pentru a se putea dispune admiterea acţiunii
reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtul Guvernul
României şi intervenientul accesoriu Ministerul Administraţiei şi
Internelor, care au solicitat admiterea recursurilor, modificarea sa, în
sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.
I. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile
art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurentul Guvernul României a susţinut
faptul că sentinţa contestată este pronunţată cu aplicarea greşită a
legii, respectiv, a dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului
administrativ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, au fost formulate de
către recurentul Guvernul României următoarele critici de
nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată:
Raţionamentul instanţei de fond, în sensul că H.G. nr. 735 din
21.07.2010 încalcă prevederile art. 161, art. 164 şi art. 167 alin. 2 din
Legea nr. 19/2000 prin faptul că impune în sarcina persoanelor fizice
aflate sub incidenţa sa obligaţia de a formula cereri de recalculare a
pensiilor şi de a depune acte doveditoare în ceea ce priveşte
veniturile obţinute în perioadele care constituie stagii de cotizare,
este eronat, întrucât porneşte de la o premisă falsă.
În sprijinul acestei idei, recurentul aminteşte dispoziţiile art. 1
alin. 1 din Legea nr. 119/2010, potrivit cărora pensiile foştilor militari
devin pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
În plus, recurentul susţine că recalcularea pensiilor aflate în
discuţie are loc în temeiul Legii nr. 19/2000, cu modificările şi
completările ulterioare, astfel cum dispune în mod imperativ art. 3
alin. 1 din Legea nr. 119/2010: „Pensiile prevăzute la art. 1, stabilite
potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în
plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual şi a
cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut
de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.”
Ca atare, recurentul arată că recalcularea pensiilor
reclamanţilor se face prin efectul Legii nr. 119/2010 şi este
obligatorie în toate cazurile prevăzute la art. 1 din acest act normativ,
iar nu facultativă şi lăsată la latitudinea beneficiarilor, astfel cum
reţine prima instanţă, care apreciază că H.G. nr. 735 din 21.07.2010
le-ar impune acestora să solicite această recalculare, prin adăugare la
lege.
În plus, recurentul precizează faptul că, la termenele prevăzute
de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 119/2010, recalcularea pensiilor
stabilite pe baza legislaţiei anterioare, care devin pensii în înţelesul
Legii nr. 19/2000, trebuie să-şi producă efectele.
În altă ordine de idei, recurentul Guvernul României
menţionează faptul că Legea nr. 119/2010 nu reglementează pentru
prima dată procedura de recalculare a pensiilor, această problemă
fiind lăsată pe seama metodologiei, astfel cum se prevede la art. 3
alin. 3 din legea anterior individualizată.
În acest sens, recurentul face trimitere la dispoziţiile art. 2 alin.
3 din H.G. nr. 735 din 21.07.2010 şi arată că soluţia adoptată este
firească, întrucât pensiile militare de stat erau stabilite în funcţie de
vechimea în serviciu. Spre deosebire de acestea din urmă, pensiile
din sistemul public de pensii se stabilesc prin determinarea
punctajului mediu anual în raport de stagiul de cotizare, iar ca
regulă, constituie stagiu de cotizare perioadele în care persoanele au
plătit contribuţii de asigurări sociale. Ca atare, trebuie dovedită
realizarea unor venituri pentru care s-au plătit asemenea contribuţii.
De asemenea, recurentul Guvernul României precizează că, şi
în situaţia în care nu se solicită şi nu se depun documentele
doveditoare necesare stabilirii punctajelor medii anuale, din care să
reiasă veniturile realizate lunar, art. 5 alin. 4 din Legea nr. 119/2010
precizează în mod expres că „în cazul pensiilor prevăzute la alin. 1,
pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare şi pentru care nu
pot fi dovedite venituri de natură salarială, la determinarea
punctajului mediu anual se utilizează salariul mediu brut pe
economie din perioadele respective.”
În concepţia aceluiaşi recurent, aceste documente sunt cerute
doar în completarea datelor din dosarele de pensie deja existente.
Totodată, recurentul susţine că dispoziţiile art. 6 alin. 4 din
H.G. nr. 735/2010 reiau modalitatea de calcul prevăzută de art. 5
alin. 4 din Legea nr. 119/2010, în sensul arătat anterior.
Pe aspectul analizat, recurentul concluzionează că nu este
vorba despre o „sancţiune” pentru neîndeplinirea unei obligaţii, ci
despre o modalitate de calcul stabilită prin lege, care devine
aplicabilă numai în situaţia în care pentru anumite perioade de
cotizare nu pot fi dovedite venituri de natură salarială şi reprezintă o
garanţie din partea statului a minimului pensiei de care vor beneficia
foştii militari.
Pe de altă parte, recurentul Guvernul României arată că,
pornind de la prevederile art. 161 alin. 2 din Legea nr. 19/2000,
beneficiarii recalculării pensiilor în temeiul Legii nr. 119/2010 au un
regim mai favorabil decât asiguraţii din sistemul public de pensii
deoarece, în cazul în care nu sunt dovedite drepturile salariale,
punctajul mediu anual se raportează nu la salariul minim pe ţară, ci
la salariul mediu brut pe economie din perioadele respective.
În optica recurentului-pârât, în speţă, nu s-a dovedit existenţa
cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. 1 lit. t) din Legea nr.
554/2004, modificată.
Mai precis, recurentul-pârât susţine că nu s-au probat
împrejurările obiective care creează o îndoială serioasă cu privire la
legalitatea actului criticat şi că prima instanţă, pentru a reţine cazul
bine justificat, se bazează pe afirmaţia că prin actul atacat se
„sugerează” obligativitatea depunerii de către beneficiari a cererilor
de recalculare a pensiilor.
O altă critică formulată de recurent se referă la neîndeplinirea
cerinţei pagubei iminente, în condiţiile în care plata pensiilor
recalculate se va face începând cu luna ianuarie 2011, conform art. 4
alin. 1 lit. a) din Legea nr. 119/2010.
II. În calea extraordinară de atac, recurentul Ministerul
Administraţiei şi Internelor a formulat critici de nelegalitate, care pot
fi subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9
C.proc.civ.
1) În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, intervenientul
accesoriu a arătat faptul că hotărârea instanţei de fond nu respectă
cerinţele art. 261 pct. 5 C.proc.civ., întrucât se bazează pe
considerente pur teoretice, principial valabile, dar nesusţinute de un
probatoriu adecvat.
În opinia recurentului-intervenient, judecătorul fondului cauzei
a invocat în considerentele hotărârii sale speţe care s-au aflat pe rolul
Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără nicio legătură cu cererea
de chemare în judecată.
2) În dezvoltarea motivului de recurs reglementat de art.
304 pct. 9 C. proc.civ., recurentul Ministerul Administraţiei şi
Internelor a expus unele considerente de ordin doctrinar şi a arătat
că prima instanţă a prejudecat fondul cauzei, cu ocazia analizării
existenţei cazului bine justificat.
În concepţia recurentului-intervenient, în speţă, pentru
stabilirea existenţei primei condiţii impuse de art. 14 din Legea nr.
554/2004, modificată, trebuia avută în vedere situaţia celor care
solicită suspendarea actului administrativ litigios, iar nu eventualele
vicii ale respectivului act, întrucât acestea din urmă trebuie analizate
de instanţa investită cu cererea de anulare.
În concluzie, acelaşi recurent consideră că nu sunt îndeplinite
cerinţele impuse de art. 14 din legea anterior indicată pentru a se
putea dispune suspendarea efectelor H.G. nr. 735 din 21.07.2010.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare în care au invocat
excepţia lipsei de obiect a recursurilor, în raport de prevederile art.
15 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, şi de împrejurarea că,
prin sentinţa nr. 443 din 23.11.2010 pronunţată în dosarul nr.
1510/33/2010, Curtea de Apel Cluj – Secţia Comercială, de
Contencios Administrativ şi Fiscal a anulat dispoziţiile art. 2 alin. 2,
3, 4, 6 şi 7, ale art. 6 alin. 1, 2 şi 4 şi ale art. 10 alin. 2 din H.G. nr. 735
din 21.07.2010.
De asemenea, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea
recursurilor formulate în cauză ca nefondate şi au reiterat susţinerile
existente în cererea de chemare în judecată (a se vedea filele 35-37
dosar recurs).
În speţă, au formulat cereri de intervenţie în interesul
intimaţilor-reclamanţi Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate
(S.C.M.D.) şi Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi
Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala sector 5 Bucureşti.
Petentul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.)
arată că are interes în formularea cererii de intervenţie, întrucât este
o organizaţie cu personalitate juridică, care reuneşte cadrele militare
în rezervă, disponibilizate conform O.G. nr. 7/1998 şi a altor acte
normative, precum şi alte cadre militare în rezervă şi în retragere,
care aderă la statutul, scopul şi obiectivele sindicatului.
În acelaşi sens, petentul a amintit prevederile art. 6 lit. c) din
Statutul său, potrivit cărora S.C.M.D. are ca scop principal şi pe acela
de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale cadrelor
militare disponibilizate, în rezervă sau în retragere, în rândul cărora
se situează şi dreptul la pensie militară decentă, în raport cu munca
depusă, greutăţile, privaţiunile, riscurile, sacrificiile personale şi
familiale suportate în cariera militară.
Totodată, în conformitate cu art. 7 lit. d) din Statut, pentru
înfăptuirea scopurilor sale, S.C.M.D. va sesiza organele de justiţie cu
privire la activităţile persoanelor juridice sau fizice în caz de
încălcare a drepturilor membrilor de sindicat.
Petentul arată că demersul său juridic se justifică şi din
perspectiva faptului că hotărârea recurată în prezenta cauză produce
efecte erga omnes, astfel încât este opozabilă membrilor S.C.M.D.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Guvernul
României, petentul S.C.M.D. susţine că acesta a devenit ineficient,
deoarece în cauză sunt aplicabile dispoziţiile speciale cuprinse în art.
15 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată.
De asemenea, petentul arată faptul că, ulterior pronunţării
hotărârii judecătoreşti recurate, a fost dată sentinţa nr. 443 din
23.11.2010 prin care Curtea de Apel Cluj – Secţia Comercială, de
Contencios Administrativ şi Fiscal a anulat dispoziţiile art. 2 alin. 2,
3, 4, 6 şi 7, ale art. 6 alin. 1, 2 şi 4 şi ale art. 10 alin. 2 din H.G. nr. 735
din 21.07.2010.
În concluzie, în opinia S.C.M.D., recursul pârâtului Guvernul
României este nefondat, întrucât suspendarea executării actului
administrativ atacat s-a prelungit de drept până la soluţionarea
definitivă şi irevocabilă a cauzei privind anularea actului.
În plus, S.C.M.D. opinează în sensul că H.G. nr. 735 din
21.07.2010 este un act administrativ unilateral cu caracter normativ,
motiv pentru care se impune suspendarea executării pentru toate
categoriile de persoane pe care le vizează, pentru ca măsura
întreruperii executării să nu conducă la situaţii de tratament juridic
diferenţiat, mai cu seamă în ipoteza admiterii acţiunii de fond şi
anulării ulterioare a actului administrativ litigios.
În altă ordine de idei, petentul S.C.M.D. reiterează susţinerile
intimaţilor-reclamanţi cuprinse în cererea de chemare în judecată
(filele 22-28 dosar recurs).
Petenta Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi
Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala sector 5 Bucureşti
consideră că recursul declarat de pârâtul Guvernul României este
nefondat, pentru aceleaşi considerente expuse şi de petentul
S.C.M.D. (filele 48-53 dosar recurs).
La termenul de judecată din data de 7.01.2011, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, având în vedere susţinerile părţilor şi a petenţilor,
precum şi prevederile art. 51 şi art. 52 C.proc.civ., a admis în
principiu cererile de intervenţie în interesul intimaţilor-reclamanţi
formulate de S.C.M.D. şi de Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare
în Rezervă şi Retragere „Alexandru Ioan Cuza” – Filiala sector 5
Bucureşti.
De asemenea, la acelaşi termen de judecată, instanţa de control
judiciar a respins excepţia lipsei de obiect a cererilor de recurs, cu
motivarea că acestea au ca obiect sentinţa nr. 338 din 28.09.2010
pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia Comercială, de
Contencios Administrativ şi Fiscal.
În plus, aceeaşi instanţă a respins şi excepţia lipsei de obiect a
prezentei cereri de suspendare, în raport de dispoziţiile art. 15 alin. 4
din Legea nr. 554/2004, modificată.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, cât
şi din oficiu, în baza art. 3041 C.proc.civ., Înalta Curte apreciază că
recursurile declarate de Guvernul României şi Ministerul
Administraţiei şi Internelor sunt nefondate pentru considerentele
care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în speţă, nu sunt
întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C.proc.civ., în
vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut
corect situaţia de fapt, având în vedere materialul probator
administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
I. În speţă, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art.
304 pct. 7 C.proc.civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu
cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde
motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este
sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta
dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6
paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg,
noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu
a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod
real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur
şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre
altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră
pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca
scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi
concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat
efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”,
adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia
de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi
al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia
pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti
înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a
raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să
respingă o cerere de chemare în judecată.
Respectarea acestei cerinţe a motivării actului jurisdicţional
aflat în calea extraordinară de atac a recursului s-a analizat în raport
de motivele prezentate în acţiunea dedusă judecăţii şi de
argumentele aduse în apărare de partea adversă.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că
hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. 1
pct. 5 C.proc.civ., întrucât prima instanţă a expus în mod
corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii
sale.
Mai precis, judecătorul fondului cauzei a prezentat în cuprinsul
hotărârii toate elementele care l-au condus la concluzia necesităţii
suspendării efectelor H.G. nr. 735 din 21.07.2010.
Într-adevăr, este corectă afirmaţia recurentului Ministerul
Administraţiei şi Internelor, în sensul că prima instanţă a realizat o
serie de consideraţii de ordin teoretic cu privire la instituţia
suspendării actului administrativ, însă, aceasta şi-a justificat ulterior
soluţia pronunţată, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de
admisibilitate, impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată,
prin raportare la situaţia factuală existentă în speţă, care rezultă din
conţinutul actului administrativ litigios.
În acelaşi timp, Înalta Curte apreciază că jurisprudenţa Curţii
de la Strasbourg, individualizată în sentinţa atacată, prezintă
relevanţă juridică pentru cauza de faţă, contrar susţinerilor
recurentului Ministerul Administraţiei şi Internelor.
II. Nici criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de
art. 304 pct. 9 C.proc.civ., invocate în ambele cereri de recurs, nu sunt
fondate, pentru motivele care vor fi expuse în continuare.
Prin cererea dedusă judecăţii, s-a solicitat suspendarea
executării H.G. nr. 735 din 21.07.2010 pentru recalcularea pensiilor
stabilite potrivit legislaţiei privind pensiile militare de stat, a
pensiilor de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut
special din sistemul administraţiei penitenciarelor, conform Legii nr.
119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor
(publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 527 din 28.07.2010).
Soluţia la care a ajuns instanţa de control judiciar va fi
argumentată dintr-o dublă perspectivă:
1) Din punctul de vedere al îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a
cererii de suspendare a actului administrativ, prin raportare la art. 14 alin.
1 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Potrivit dispoziţiei legale anterior arătate, în cazuri bine
justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după
sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul
sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să
ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului
administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă
operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum
actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Mai este de observat că suspendarea executării actelor
administrative constituie un instrument procedural eficient pus la
dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea
respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică
sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de
vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta
din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
În plus, instituţia juridică analizată trebuie să ofere cetăţeanului
o protecţie adecvată împotriva arbitrariului, ceea ce realizează şi
Legea nr. 554/2004, modificată.
Legiuitorul naţional a fost obligat să găsească criterii pertinente
pentru suspendarea executării actelor administrative până la
clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele
juridice aplicabile în speţă. Măsura cu caracter provizoriu anterior
individualizată determină punerea în balanţă a interesului social cu
cel personal, preeminenţa unuia dintre ele fiind subsumată
principiului legalităţii.
De altfel, trebuie semnalat faptul că, la nivel european, există
preocupări în domeniu. Cu titlu exemplificativ, amintim
Recomandarea nr. R (89) 8 adoptată de Comitetul de Miniştri din
cadrul Consiliului Europei la data de 13.09.1989, referitoare la
protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.
Aceasta din urmă a apreciat că este de dorit să se asigure persoanelor
o protecţie jurisdicţională provizorie, fără a se recunoaşte, însă,
eficacitatea necesară acţiunii administrative.
De asemenea, Recomandarea anterior arătată a reţinut faptul că
autorităţile administrative acţionează în numeroase domenii şi că
activităţile lor sunt de natură să afecteze drepturile, libertăţile şi
interesele persoanelor. Mai mult, acelaşi act european a statuat că
executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate
sau susceptibile de a fi atacate poate cauza persoanelor, în anumite
circumstanţe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să
fie evitat, în măsura posibilului.
Conform Recomandării aflate în discuţie, autoritatea
jurisdicţională chemată să decidă măsuri de protecţie provizorie
trebuie să ia în apreciere ansamblul circumstanţelor şi intereselor
prezente; asemenea măsuri pot fi acordate în special în situaţia în
care executarea actului administrativ este de natură să producă
pagube grave, dificil de reparat şi în cazul în care există un argument
juridic aparent valabil referitor la nelegalitatea respectivului act.
Pe de altă parte, se impune a fi făcută precizarea, realizată şi de
către prima instanţă, că actul administrativ se bucură de prezumţia
de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de
autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe
prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis
autoritatea emitentă).
De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul
administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt
emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de
neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o
democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative
reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios
administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile
impuse de Legea nr. 554/2004.
De altfel, în cadrul activităţii de organizare a executării şi de
executare în concret a legii, autorităţile publice emit acte juridice cu
scopul de a modifica ordinea juridică existentă, folosind prerogative
de putere publică, iar actele administrative se adresează persoanelor
fizice sau juridice, care au obligaţia punerii lor în executare.
Cert este că trebuie asigurat un anumit echilibru în procesul
executării din oficiu a actelor administrative, precum şi anumite
garanţii de echitate pentru cetăţeni, întrucât activităţile
administrative nu pot fi discreţionare în ceea ce priveşte alegerea
formelor de executare.
Pe cale de consecinţă, administraţia este legată în mod necesar
de drept, iar procedura administrativă care vizează executarea din
oficiu a actelor administrative nu poate fi lăsată în afara dreptului.
În altă ordine de idei, din lecturarea art. 14 alin. 1 din Legea nr.
554/2004, modificată, rezultă că, pentru a se dispune suspendarea
actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii: existenţa unui act administrativ, parcurgerea procedurii
administrative prealabile, prezenţa unui caz bine justificat şi
prevenirea unei pagube iminente.
Aşadar, o primă cerinţă pentru a interveni această măsură
excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este
aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin
noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter
individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de
putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării
în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi
juridice.
După criteriul întinderii efectelor juridice pe care le produc,
actele administrative se pot clasifica în acte administrative normative
şi acte administrative individuale.
Actele administrative normative cuprind reglementări de
principiu cu caracter obligatoriu, formulate în abstract, în vederea
aplicării la un număr nedeterminat de persoane.
Actele administrative individuale sunt manifestări de voinţă
care creează, modifică, desfiinţează drepturi şi obligaţii în beneficiul
sau sarcina uneia sau mai multor persoane dinainte determinate.
În speţa de faţă, în mod indiscutabil, H.G. nr. 735 din 21.07.2010
este un act administrativ unilateral cu caracter normativ, avându-se
în vedere conţinutul său, care se referă la metodologia de recalculare
a pensiilor stabilite potrivit legislaţiei privind pensiile militare de
stat, a pensiilor de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu
statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, conform
Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul
pensiilor.
În raport de cele amintite anterior, H.G. nr. 735 din 21.07.2010
produce efecte erga omnes, cu alte cuvinte, se referă la toate
persoanele aflate sub incidenţa sa: foştii militari, poliţişti, funcţionari
publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor,
pentru care se dispune recalcularea pensiilor.
Relevant pentru problema aflată în discuţie este şi raportul de
subordonare a unei hotărâri de Guvern faţă de legea în aplicarea
căreia a fost emisă, potrivit art. 108 alin. 2 din Constituţie.
De asemenea, în speţă, a fost îndeplinită condiţia procedurală a
recursului administrativ prealabil, impusă de art. 7 din Legea nr.
554/2004, modificată, aspect necontestat în prezenta cale
extraordinară de atac.
Ca atare, soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei
inadmisibilităţii cererii de suspendare este legală.
Conform art. 2 alin. 1 lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată
prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun
împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură
să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului
administrativ.
Datorită recentei modificări legislative pe materia analizată, se
poate aprecia că reglementarea în discuţie îndeplineşte cerinţa de
accesibilitate şi previzibilitate, menită să reducă riscul de
subiectivitate şi de arbitrar.
O asemenea adaptare de ordin procedural la exigenţele juridice
europene era indispensabilă faţă de împrejurarea că, în numeroase
cazuri, statele au fost conduse spre modificarea ordinii lor juridice,
ca efect al aplicării Recomandărilor Consiliului Europei, precum şi a
normelor comunitare.
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia
existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se
regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la
nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a
executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic
de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii
activităţii administrative presupune atât ca autorităţile
administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate
deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală
măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în
mod efectiv asigurată.
În doctrina de drept administrativ, se susţine că principiul
legalităţii impune trei reguli: existenţa unei baze legale, obligaţia de
a respecta regulile care reglementează activitatea administraţiei,
precum şi obligaţia de a respecta legile generale, fiind vorba de legile
care nu sunt adoptate pentru a guverna activitatea administraţiei,
dar care trebuie avute în vedere de către autoritate pentru că ele
privesc alte interese pe care trebuie să le ocrotească administraţia.
Prin urmare, principiul legalităţii implică, pe de o parte, faptul
că administraţia trebuie să respecte ierarhia normelor, iar pe de altă
parte, faptul că aceasta nu poate acţiona dacă nu este „abilitată” de o
regulă de drept. Această abilitare priveşte competenţa autorităţii
administrative de a emite un act administrativ.
Respectarea principiului legalităţii impune posibilitatea ca
actele administrative nelegale să poată fi revocate întrucât, în caz
contrar, judecătorul poate proceda la anularea lor.
Pentru consolidarea principiului legalităţii, apreciat ca un
adevărat postulat constituţional, sunt necesare reguli sistematizate,
clare şi coerente, care să guverneze activitatea autorităţilor
administrative.
După cum au subliniat în mod constant teoreticienii şi
practicienii dreptului european, legalitatea este unul din elementele
dreptului la buna administrare.
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în
art. 1 alin 5 şi art. 16 alin. 2 din Constituţie. Astfel, primul text
constituţional precizează faptul că, în România, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă
parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni
nu este mai presus de lege.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa
unui caz bine justificat.
Aspectele care fundamentează ideea unei îndoieli serioase cu
privire la legalitatea actului administrativ solicitat a fi suspendat
sunt legate de aparenta încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 119/2010, în
a cărei aplicare a fost dată H.G. nr. 735 din 21.07.2010.
Aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, la o analiză în
aparenţă a Legii nr. 119/2010, se observă că ea nu conţine dispoziţii
care să oblige pensionarii să depună cereri de recalculare a pensiei,
să solicite şi să depună acte doveditoare privind veniturile realizate
sau în temeiul cărora să fie obligaţi să suporte vreo consecinţă, ca
urmare a neefectuării de către aceştia a demersurilor prevăzute în
actul normativ. La rândul său, nici dispoziţiile Legii nr. 19/2000 nu
impun o asemenea obligaţie, ci se referă doar la posibilitatea
beneficiarilor săi de a-şi dovedi, în situaţiile prezentate în
reglementare, cu înscrisuri probatorii stagiile de cotizare.
Cu toate acestea, art. 2 alin. 3 şi 4, art. 6 alin. 2 şi art. 10 alin. 2
din H.G. nr. 735 din 21.07.2010 obligă pensionarii aflaţi sub incidenţa
sa să solicite documentele necesare recalculării pensiilor şi să depună
cererile de recalculare şi actele doveditoare privind veniturile
obţinute.
O altă observaţie care se impune a fi făcută este aceea că toate
criticile formulate de recurentul Guvernul României cu privire la
condiţia cazului bine justificat vizează fondul cauzei, ceea ce excede
controlului ce poate fi făcut de Înalta Curte investită să analizeze
legalitatea unei sentinţe care s-a pronunţat pe o cerere de suspendare
a unui act administrativ.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar apreciază că nu
poate primi nici critica formulată de recurentul Ministerul
Administraţiei şi Internelor, în sensul că prima instanţă, prin analiza
îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, a prejudecat fondul
cauzei, în raport de cele expuse mai sus.
În plus, Înalta Curte apreciază că este nefondată şi critica
formulată de acelaşi recurent-intervenient, în sensul că trebuia avută
în vedere situaţia celor care solicită suspendarea actului
administrativ litigios, iar nu eventualele vicii ale respectivului act,
întrucât acestea din urmă trebuie analizate de instanţa investită cu
cererea de anulare.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar are în vedere faptul
că H.G. nr. 735 din 21.07.2010 – act administrativ unilateral cu
caracter normativ - produce efecte erga omnes, ca şi sentinţa recurată.
În altă ordine de idei, un argument suplimentar care pledează
pentru aparenta nelegalitate a actului administrativ litigios este
faptul că, prin sentinţa nr. 443 din 23.11.2010 pronunţată în dosarul
nr. 1510/33/2010, Curtea de Apel Cluj – Secţia Comercială, de
Contencios Administrativ şi Fiscal a anulat dispoziţiile art. 2 alin. 2,
3, 4, 6 şi 7, ale art. 6 alin. 1, 2 şi 4 şi ale art. 10 alin. 2 din H.G. nr. 735
din 21.07.2010 (a se vedea filele 60-68 dosar recurs).
În speţă, este îndeplinită şi condiţia prevenirii pagubei
iminente, impusă de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004,
modificată.
Astfel, conform art. 2 alin. 1 lit. ş) din legea în discuţie, paguba
iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după
caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi
publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru
a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Putem aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului
administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public,
situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le
apere.
Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu
soluţionarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret,
având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele
actului aflat în discuţie sunt de natură să justifice urgenţa. Aceasta
din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării
unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii
judecătoreşti ce urmează a se pronunţa cu privire la cererea de
anulare a actului.
În speţa de faţă, Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia
primei instanţe, în sensul că H.G. nr. 735 din 21.07.2010 creează o
situaţie discriminatorie prin determinarea punctajului mediu anual
pe baza salariului mediu brut pe economie din perioadele pentru
care beneficiarii pensiilor nu au depus cereri de recalculare şi
documente doveditoare.
În plus, după cum s-a evidenţiat şi de către judecătorul
fondului, pentru prima dată, actul administrativ cu caracter
normativ prevede o asemenea modalitate de calcul a drepturilor de
pensie.
Ca atare, Înalta Curte reţine că actul administrativ aflat în
litigiu determină o situaţie care nu are o justificare obiectivă şi
rezonabilă, în sensul art. 14 din C.E.D.O.
Într-adevăr, situaţia de fapt generată în urma adoptării H.G. nr.
735 din 21.07.2010 este de natură să creeze un dezechilibru între
interesul general şi obligaţia protejării drepturilor fundamentale ale
cetăţeanului. Cu alte cuvinte, există un dezechilibru atunci când se
diminuează drepturile patrimoniale, motiv pentru care persoana
trebuie să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată.
De asemenea, trebuie reamintit faptul că instanţa europeană a
drepturilor omului a decis în mod constant că noţiunea de „bun”, ca
obiect al dreptului de proprietate, consacrat şi protejat de art. 1
paragraful 1 din Primul Protocol Adiţional al C.E.D.O., include orice
interes al unei persoane de drept privat care are o valoare
economică, astfel încât dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept
de proprietate.
Prin dispoziţia referitoare la obligarea pensionarilor de a
depune cereri de recalculare a pensiilor şi a documentelor
doveditoare ale veniturilor pe care le-au dobândit în decursul
carierei, se realizează o ingerinţă în dreptul lor la respectarea
bunului, reprezentat de pensie.
Pe de altă parte, caracterul iminent al prejudiciului suportat de
persoanele aflate sub incidenţa H.G. nr. 735 din 21.07.2010 rezultă şi
din prevederile art. 1 din actul administrativ normativ, care
statuează că pensiile prevăzute la art. 1 lit. a) şi b) din Legea nr.
119/2010 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor,
cuvenite sau aflate în plată, se recalculează conform algoritmului de
calcul utilizat de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii
şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările
ulterioare, într-o perioadă de 5 luni de la data intrării în vigoare a
prezentei hotărâri.
Textul normativ mai sus citat trebuie corelat cu faptul că H.G.
nr. 735 din 21.07.2010 a intrat în vigoare la data de 29.07.2010, iar
pensiile recalculate în temeiul procedurii reglementate de aceasta, în
termenul de 5 luni, au intrat în plată din luna ianuarie 2011.
Din cele anterior expuse, rezultă cu evidenţă faptul că există o
pagubă iminentă, în sensul art. 2 alin. 1 lit. ş) din Legea
contenciosului administrativ.
2) Din punctul de vedere al îndeplinirii cerinţelor impuse de art. 15 alin.
4 din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, Înalta Curte
reţine următoarele:
Conform dispoziţiei legale amintite mai sus, în ipoteza
admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile
art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi
irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat
suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. 1.
Ca atare, putem aprecia că, prin textul legal aflat în discuţie, sa
dat eficienţă instituţiei suspendării actului administrativ, dispuse
în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată iar, pentru acest
motiv, legiuitorul român a introdus o nouă ipoteză normativă în
corpul legii.
Această regulă se impunea, întrucât persoana vătămată prin
punerea în executare a actului administrativ considerat nelegal nu
mai avea nicio posibilitate legală de a menţine măsura suspendării şi
după momentul pronunţării soluţiei instanţei de fond, când înceta
suspendarea dispusă în baza art. 14 din lege.
Din actele dosarului, rezultă faptul că, prin sentinţa nr. 443 din
23.11.2010 pronunţată în dosarul nr. 1510/33/2010, Curtea de Apel
Cluj – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal a
anulat dispoziţiile art. 2 alin. 2, 3, 4, 6 şi 7, ale art. 6 alin. 1, 2 şi 4 şi ale
art. 10 alin. 2 din H.G. nr. 735 din 21.07.2010.
Aşadar, prin aplicarea art. 15 alin. 4 din Legea nr. 554/2004,
modificată, măsura suspendării H.G. nr. 735 din 21.07.2010, dispusă
de prima instanţă, se prelungeşte ope legis până la soluţionarea
definitivă şi irevocabilă a cauzei având ca obiect anularea acestui act
administrativ unilateral cu caracter normativ.
În plus, se impun a fi amintite şi prevederile art. 14 alin. 4 şi 7
din Legea contenciosului administrativ.
Astfel, conform art. 14 alin. 4 din lege, hotărârea prin care se
pronunţă suspendarea este executorie de drept; ea poate fi atacată cu
recurs în termen de 5 zile de la comunicare, iar recursul nu este
suspensiv de executare.
Prin urmare, este aplicabil principiul executării hotărârii
judecătoreşti în acest domeniu încă de la momentul pronunţării sale.
Pe de altă parte, art. 14 alin. 7 din Legea contenciosului
administrativ întăreşte ideea menţionată anterior, întrucât dispune
că suspendarea executării actului administrativ are ca efect încetarea
oricărei forme de executare, până la expirarea duratei suspendării.
În această ordine de idei, prezintă relevanţă faptul că în materia
contenciosului administrativ se aplică unele reguli procedurale
specifice, printre care şi cea privind executarea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în cererile de suspendare.
De altfel, dreptul la executarea actelor jurisdicţionale a devenit
în dreptul european cea de-a treia garanţie a procesului echitabil,
reglementat de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt
nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9
C.proc.civ. iar, în speţă, nu există motive de ordine publică care să
poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. 1 teza
a II-a C.proc.civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului
administrativ, modificată, va respinge recursurile declarate de
Guvernul României şi Ministerul Administraţiei şi Internelor şi va
admite cererile de intervenţie în interesul intimaţilor-reclamanţi
formulate de Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate (S.C.M.D.)
şi de Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere
„Alexandru Ioan Cuza” – Filiala sector 5 Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de Guvernul României şi
Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr.
338 din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj – Secţia Comercială,
de Contencios Administrativ şi Fiscal, ca nefondate.
Admite cererile de intervenţie în interesul intimaţilorreclamanţi
formulate de Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate
şi de Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere
„Alexandru Ioan Cuza” – Filiala Sector 5 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 ianuarie 2011
