Unirea României cu Republica Moldova s-ar putea face chiar şi mâine. Cu o singură condiţie însă, ca cetăţenii celor două Românii să îşi dorească acest lucru.
Numai că aceasta este o cu totul altă discuţie.
Deocamdată, trebuie să rămânem la constatarea că unirea este o afacere între cetăţean şi stat, în care cetăţenii decid unirea, iar, în urma acestei decizii, statul se întregeşte. Nu există nici o altă cale paşnică de întregire, restul alternativelor fiind de tipul cucerirea ori anexarea de teritorii.
Statul şi cetăţeanul său
Interesant este că statul, reprezentant prin guvernanţi, demnitari şi o parte din funcţionărime, este interesat de cetăţeni doar în momentele cruciale ale existenţei sale, adică fie în momentul formării, fie în cel al disoluţiei sau al lărgirii sale. Cum şi cetăţeanul îşi aduce aminte că are un stat doar în momentele grele ale vieţii sale, când constată că statul nu îl mai apără nici împotriva inamicilor, nici a infractorilor, că nu îi mai asigură bunăstarea materială şi culturală şi, în cele mai rele situaţii, nici măcar existenţa sa fizică.
În rest este numai politică.
Prin politică, cetăţenii îi spun statului ce preferinţe sau pretenţii au privind modul în care acesta le asigură securitatea, bunăstarea şi sănătatea. Tot prin politică, statul le promite cetăţenilor că aşa va face, cum zic ei, şi le stabileşte ce contribuţii şi taxe trebuie să plătească aceştia pentru ca el, statul, să îşi îndeplinească promisiunile.
Ce se alege de acest dialog, altceva decât trecerea în mâinile statului a unei proţiuni semnificative din avuţia pe care poporul o produce în fiecare an, rămâne o problemă de satisfacţie sau insatisfacţie a cetăţeanului, care îi transmite această stare statului prin intermediul alegerilor sau al manifestărilor populare.
Am putea spune, fără să greşim prea mult, că locuitorii celor două state româneşti sunt cetăţeni doar atunci când au în mână soarta statului lor, în rest fiind doar supuşi.
Privită prin prisma acestor observaţii, unirea celor două Românii nu poate fi o problemă politică şi, în consecinţă, nu poate fi rezolvată de politicieni. Ei, politicienii, pot avea, eventual, rolurile de cataliazator al voinţei populare şi de exprimare verbală a acestei voinţe.
Dar, există oare o asemenea voinţă?
Voinţa populară de o Românie mai Mare
Există o justificare emoţională a unirii celor două state româneşti, pe care nu o vom discuta aici, deoarece ea nu are, cu adevărat, consecinţe. Vorbim de acea emoţie provocată de suferinţele celor de un sânge, despărţiţi prin graniţe administrative, de necazul obligaţiei unora de a avea un paşaport pentru a putea merge la casa strămoşilor sau de memoria celor care au pierit pe câmpurile de bătălie, pe când îşi îndeplineau misiunea de menţinere sau redobândire a unităţii naţionale.
Dar această emoţie nu este decât în foarte mică măsură generatoare de voinţă şi nu ţine loc de raţionamentul din care izvorăşte voinţa cea mare de unire a acestor două state.
Iar acel raţionament este menit să răspundă la o singură întrebare: îi va fi mai bine cetăţeanului într-o Românie mai Mare decât îi este acum în două state separate, sau, poate, i-ar fi mai bine în mai multe Românii, ceva mai mici?
Fiind vorba de bunăstarea fiecăruia, exerciţiul raţional al formulării voinţei de unire ar trebui să fie unul sincer, pentru că este în natura omului să îşi dorească binele şi nu răul, cum ar zice Aristotel.
Adevărul este că sunt mai multe categorii de cetăţeni, sau segmente de public, şi fiecare are altă definiţie a binelui sau bunăstării proprii, precum şi altă viziune asupra sursei acestui bine şi acestei bunăstări.
Să aruncăm o privire fugară asupra lor, în ordine alfabetică.
Citiţi continuarea aici:
http://www.ziuaveche.ro/opinie/de-la-doua-romanii-la-una-sau-mai-multe-48805.html
