Îi va salva astroturfingul?
de
DAN CRISTIAN TURTURICA
Gestul preşedintelui Băsescu de a-şi ruga fiica să înscrie marca "Mişcarea Populară" la Oficiul de stat pentru invenţii şi mărci echivalează cu recunoşterea unui eşec.
Este un semn de singurătate, dezamăgire şi lipsă de speranţă. În clipa în care preşedintele unei ţări încredinţează celui
mai apropiat membru al familiei misiunea de a face primul pas legal pentru constituirea unei
noi mişcări politice înseamnă că nivelul de încredere în instituţiile de partid, în oamenii pe care s-a bazat până acum pentru a-şi atinge obiectivele precum şi în cei alături de care ar putea lucra pentru viitorul proiect se apropie de zero.
Prin definiţie, o mişcare politică "populară" autentică nu poate fi altceva decât un efort de echipă, o construcţie participativă, fundamentată pe o comuniune de interese şi valori împărtăşite de un număr larg de cetăţeni, dispuşi să lucreze împreună. Un concept diametral opus celui care a caracterizat până acum mandatul prezidenţial, croit "la comandă", pe măsura unei personalităţi dominante, autoritare, care deşi animată de cele
mai bune intenţii, şi-a fixat priorităţile şi căile de acţiune bazându-se aproape exclusiv pe propriul instinct. Şi care acum pare să ia forma unui individualism şi mai accentuat.
Chiar şi posibilitatea ca demersul preşedintelui să fi fost unul pur formal, de a securiza o marcă pentru a preîntâmpina confiscarea ei de către adversarii politici, indică acelaşi lucru. Cel puţin decoamdată, pentru materializarea proiectului "Mişcarea Populară" Traian Băsescu se bazează pe un singur om. Pe el însuşi.
Preşedintele a ajuns în acest punct mort din cauza slăbiciunilor activiştilor de vârf din PDL, a inabilităţii puţinilor intelectuali care îi stau alături, dar mai ales din vina sa.
Varianta ideală pentru liderul de facto al PDL ar fi fost ca partidul să îl asculte. Să îmbrăţişeze strategia aparent sinucigaşă indicată de el şi
să înceapă o reformă autentică a statului, să reducă drastic numărul de bugetari şi cheltuielile publice, să renunţe la numirile clientelare şi să promoveze oameni competenţi care ar ajuta instituţiile şi companiile să se reformeze şi să se dezvolte, să renunţe la a mai fura statul, să se despartă de toţi cei corupţi, să preia şi să pună în practică fără jumătăţi de măsură cel mai agresiv discurs justiţiar cu putinţă.
În urma acestor măsuri, partidul ar fi pierdut o parte din votanţi, supăraţi de scăderea veniturilor, i-ar fi păstrat pe cei ce ar fi înţeles că este un rău necesar şi ar fi câştigat unii noi, mulţumiţi că în sfârşit în România a apărut un partid care pune deasupra propriilor interese pe cel naţional. Trăgând linia: şi dacă PDL ar fi înregistrat totuşi scăderi în sondaje ele ar fi fost minore şi ar fi păstrat prima şansă în alegerile din 2012.
A avut într-adevăr Traian Băsescu astfel de aşteptări de la PDL? Dacă punem cap la cap toate declaraţiile sale publice din ultimul an, reiese că da. Au fost ele realiste? Nu. Nici măcar Traian Băsescu nu ar fi ajuns preşedinte printr-un scenariu idealist precum cel de mai sus.
Şi el a avut nevoie de mişculaţiile maşinăriei de partid care, cel puţin în zona rurală a obţinut şi continuă să obţină voturi (s-a văzut la alegerile test din Maramureş şi Neamţ) folosind metode care nu au nici o legătură cu noul mod de a face politică pe care îl sugerează preşedintele. Aşadar, speranţa că şi-ar putea convinge colegii să îşi facă in-corpore transplant de ADN de la un donator model care în realitate există poate doar în câteva ţări scandinave şi nici acolo din abundenţă, a fost complet nerealistă. În teorie.
În realitate, nu a avut niciodată asemenea speranţe. Traduse în limbajul frust şi pragmatic pe care Traian Băsescu îl stăpâneşte foarte bine, îndemnurile şi dojenele sale la adresa liderilor PDL ar suna cam aşa: băgaţi mâna pîna la ceas, nu până la cot, promovaţi în partid şi administraţie oameni care pot face cu adevărat treabă şi ajutaţi acest stat să respire şi să traverseze cu bine criza, pentru că altfel ne scufundăm cu toţii. Primele două nu au fost ascultate mai deloc, a treia, cu chiu cu vai, a fost pusă în oarecare măsură în aplicare.
Au fost realiste chiar şi aceste aşteptări? Nu. Oamenii nu se pot schimba peste noapte şi cu atât mai puţin unii care habar nu au de ce ar trebui să se schimbe. De ce ar vrea Pinalti să se schimbe? Nu este el un om de succes? Nu are bani? Nu aduce voturi? Nu este respectat în comunitatea sa şi în partid? A, s-ar putea ca partidul său să piardă alegerile anul viitor, e adevărat. Dar de ce ar fi asta o tragedie? Poate chiar nu ar fi rău să urmeze patru ani de vacanţă, timp în care şi-ar putea digera în voie agoniseala. Singurul risc de luat în seamă ar fi ca noua putere să asmută asupra lui procurorii. Însă ca un om care a văzut multe la viaţa lui ştie că în România puşcăria este ultimul lucru de care trebuie să te temi. Iar dacă mai ai şi cu ce să plăteşti pentru a scăpa de disconfortul unor declaraţii periodice şi televizate la parchet, atunci chiar că e o prostie cât casa să nu dormi noaptea pentru că partidul tău nu va mai fi la putere.
Esenţa conflictului dintre Traian Băsescu şi eşalonul "Pinalti" din PDL vine din faptul că pentru preşedinte chiar contează dacă partidul său va câştiga sau va pierde alegerile. În primul rând pentru că îşi doreşte un loc în istorie. În ciuda stilului său contondent şi adesea neelegant, este unul dintre puţinii lideri politici autohtoni care reuşesc să se privească de deasupra, de la înălţimea judecăţii celor ce vor veni după noi. Şi chiar dacă nu a reuşit să schimbe suficient de mult până acum, îi pasă sincer de ceea ce va lăsa în urma sa.
Dacă PDL pierde alegerile de anul viitor, misiunea sa se va fi încheiat înainte de termen. Se va trezi blocat în mijlocul mării pe un vas a cărui cârmă nu o va mai controla, la mare distanţă de portul în care ar fi trebuit să-l ducă. Nu va muri de nefericire, dar nici nu va mai putea spune vreodată că şi-a îndeplinit misiunea.
Iar alegerile nu mai pot fi câştigate de un partid care plăteşte cu vârf şi îndesat preţul măsurilor de austeritate pe care le-a luat (în ochii maselor) şi pe care nu le-a luat (în ochii clasei de mijloc) şi care, în plus, a demonstrat că este aproape la fel de alergic la justiţie şi profesionalism administrativ ca şi predecesoarele sale.
Blocajul în care se află preşedintele are însă cauze mai profunde decât eşecul său în a-i convinge liderii PDL să încerce un salt pe celălalt mal al prăpastiei. Şi dacă i-ar fi reuşit acest exerciţiu de hipnoză în masă, nu ar fi putut opri influenţa mecanismelor prin care partidul îşi exercită şi păstrează puterea. Încrengătura de interdependenţe dintre politicieni şi clienţii puterii, fie ei funcţionari publici, fie firme abonate la contracte cu statul este cea care domină cu adevărat acţiunea politică şi economică.
Orice impuls venit de la centru care contrazice logica funcţionării reţelelor de influenţă este în bună măsură anihilat sau măcar pervertit astfel încât să blocheze reforma şi să prezerve stratus-quo-ul. Degeaba îi impui unui baron local să nu mai dea şpagă primarilor din zona lui, dacă nu găseşti o metodă să-i dezveţi şi pe aceştia să accepte, iar pe săteni să nu mai voteze după cât de grea e sacoşa cu însemnele partidului. Nu mai dă baronul PDL-ist, nu-i nimic, o să dea cel PSD-ist. Mai puţin, că sunt în opoziţie, dar mai bine decât nimic.
Să convingi câţiva zeci de politicieni să te urmeze pe un drum care îi sperie de moarte mai e cum mai e, dar să îţi reuşească aceeaşi operaţiune cu câteva mii, este deja altă poveste. Pentru asta e nevoie de timp şi de mult mai mulţi oameni care să te susţină. Şi mai ales de un alt tip de oameni, care să aibe o minimă dorinţă de a schimba ceva.
Toate acestea au jucat un rol în nevoia de a pune pe roate "Mişcarea populară". Şi dorinţa lui Traian Băsescu de a-şi duce până la capăt mandatul şi de a lăsa o urmă pozitivă vizibilă după cei 10 ani de preşedenţie. Şi certitudinea faptului că PDL nu are oameni suficient de puternici pentru a impune o reinventare a partidului şi că în lipsa ei vor pierde alegerile indiferent câtă pomană electorală aruncă în piaţă. Şi nevoia de a oferi o alternativă alegătorilor care încă speră la o schimbare majoră în societate. Şi conştientizarea realităţii că partidul singur oricum nu ar reuşi să determine o astfel de schimbare, nici dacă ar fi dispus să încerce şi că pentru această misiune este nevoie de o forţă mult mai largă, impulsionată de idealişti.
Planul s-a năruit însă nu din lipsă de idealişti, ci de iluzionişti.
De ce nu mai vor românii de dreapta să voteze PDL-ul? Pentru că în afara adoptării unor măsuri de austeritate - şi acelea la insistenţele preşedintelui Băsescu, performanţa sa economică şi administrativă este slabă, pentru că a preluat modelul de guvernare clientelară patentat de PSD şi pentru că nu are nici o apetenţă pentru a promova politici justiţiare nici în societate, nici în interiorul partidului.
Logic ar fi ca toţi oamenii de dreapta care nu se regăsesc în sferturile de măsuri ale guvernului Boc şi ale PDL-ului şi care doresc să se implice să se reunească în asociaţii, grupări, ONG-uri şi orice altă formă de organizare şi să propună politici şi acţiuni alternative la cele ale puterii. Să devină o forţă civică de opoziţie care să ofere cetăţenilor contrapropuneri în toate domeniile care ne dor (şi care nu ne dor?) de la sănătate la lupta anticorupţie, de la educaţie la absorbţia fondurilor europene. Şi să mobilizeze cetăţenii astfel încât toate aceste propuneri să nu fie ignorate de autorităţi. Prin trimiterea de scrisori către persoanele cu funcţii de răspundere, strângerea de semnături, pichetarea unor instituţii, organizarea de marşuri şi proteste.
De ce nu vedem deja astfel de iniţiative? Pentru că în afară de câteva organizaţii care de obicei se limitează la publicarea unor rapoarte şi a unor comentatori activi pe internet, nu există cu adevărat o forţă civică, după cum a fost Alianţa Civică, de exemplu, la începutul anilor 90. Nu avem o mişcare populară neafiliată vreunui partid care să funcţioneze deja ca şi contrapondere la inacţiunea sau greşelile puterii. Şi atunci de unde să se nască Mişcarea Populară?
Diverse variante de răspunsuri ne-au fost picurate în ultima vreme, extrem de aluziv, de câţiva miniştri ai guvernului Boc, ce păreau unşi cu nobila îndatorire de a transforma acest proiect în realitate. Toate neconvingătoare, pentru că, atunci când se punea întrebarea care sunt, concret, organizaţiile care se vor coagula în ceea ce se preconiza a fi nucleul Mişcării Populare, se făcea linişte. Lista miniştrilor conţinea în mod cert doar două nume, cel al unei fundaţii şi cel al unui site de bloguri şi comentarii. Atât. Demiterea lui Sebastian Lăzăroiu a închis definitiv această etapă a şaradei.
O Mişcare Populară autentică nu poate fi înfiinţată. Ca să aibă un viitor, să devină o forţă care să conteze, ea trebuie să se nască. Orice proiect "grass-root", înfiinţat "la firul ierbii", evoluează de jos în sus, dintr-o problemă a cetăţenilor pe care cei mai responsabili şi dinamici dintre ei încearcă să o rezolve pledându-şi cauza în faţa autorităţilor. Nici autorităţile şi nici politicienii nu nasc organizaţii "grass-root". Iar atunci când încearcă, produsul muncii lor se numeşte "astroturfing" - o tactică de manipulare menită să dea impresia de mişcare civică unui demers pur politic. Ăsta a fost marele plan al lui Lăzăroiu? O să aflăm în scurt timp.
Impasul lui Traian Băsescu stă într-un truism. Politica se joacă pe voturi. Atât timp cât baronii PDL reuşesc, prin metodele binecunoscute, să furnizeze un procent relativ constant de voturi partidului, sfidând rezultatele sondajelor politice care le prezic înfrângerea la scor, nimeni, nici măcar preşedintele, nu îi va putea clinti. Nici chiar perspectiva unui dosar la DNA nu îi mai convinge să accepte măsuri care le slăbesc autoritatea în partid sau în judeţele pe care le controlează. Ba din contră, îi îndârjesc şi mai tare. Îi fac să se opună şi mai abitir oricărei idei de reformă. Iar apropierea alegerilor le consolidează şi mai mult poziţia.
Fără nici un dubiu, Traian Băsescu ar prefera ca PDL să fie condus astăzi de oameni ca Monica Macovei, Cristian Preda sau Teodor Baconschi. Cu asemenea parteneri politici şansele sale de a duce până la capăt câteva dintre proiectele care ar schimba ireversibil ţara ar creşte considerabil. Întrebarea fundamentală este: ar putea aduce ei măcar la fel de multe voturi câte aduc baronii? Un PDL condus de ei ar reuşi să se păstreze pe poziţia pe care o ocupă acum şi care i-ar oferi pârghiile de putere necesare impunerii oricărei schimbări? Este foarte posibil să nu aflăm niciodată răspunsul la această întrebare. Pentru că numărul membrilor PDL care i-ar susţine pe cei trei pentru a prelua frâiele partidului este infim. Iar o mare parte din vină o poartă chiar preşedintele.
Nu poţi să schimbi o organizaţie din interior dacă nu dispui de o masă critică de oameni care să-şi dorească şi care să lupte pentru această schimbare. Cum atingi însă masa critică? În nici un caz din senin. Doar printr-o strategie eficientă de resurse umane. Iar liderul organizaţiei este cel care răspunde în ultimă instanţă de succesul sau eşecul ei.
Dacă profilul celor trei este cel pe care preşedintele îl consideră potrivit pentru a conduce PDL şi a-i fi partener, a delegat pe cineva să se ocupe activ de identificarea şi recrutarea a cât mai mulţi lideri care să corespundă acestui profil? Cel mai probabil, nu. Dar să se asigure că primesc un sprijin consistent pentru ca organizaţia să nu îi respingă? Acelaşi răspuns. Altfel nu se explică de ce, după 10 ani în care a decis sau măcar a agreat cele mai importante decizii luate de PD şi PDL, numărul celor în care vede viitorul partidului este atât de mic.
Blocat într-un punct mort, în care a rămas practic fără pârghii pentru a mai putea repoziţiona partidul, nu este de mirare că preşedintele se agaţă de speranţa că va reuşi să-l salveze de la înfrângere ataşându-i o cohortă de organizaţii semianonime. Rămâne de văzut cât de convingător vor reuşi să promită cetăţenilor tot ceea ce PDL nu reuşeşte să livreze, deşi are toată puterea în mână.
Sursa:
http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/ii-va-salva-astroturfingul-238719.html
